Există undeva în compania ta un status deck pe care nu-l citește nimeni. E actualizat la câteva săptămâni, arătat într-o ședință și uitat. Și managerul tău știe asta. A construit aceleași deckuri pe drumul în sus și înțelege exact cât de puțină gândire intră de obicei în ele.
Explicația obișnuită pentru munca de umplutură din corporații e că cineva mai de sus e confuz sau deconectat de realitate. E liniștitor, dar mai mult greșit. Artefactele astea supraviețuiesc fiindcă fac o treabă, doar că nu pe cea pe care pretind. Status deck-ul nu e în primul rând un produs de informație, e un produs de dovadă. Scopul lui e să existe la timp, cu numele echipei tale atașat, astfel încât, când întreabă cineva ce face echipa, să fie ceva spre care să arăți. Conținutul contează mult mai puțin decât faptul că există.
Odată ce vezi munca drept dovadă, nu drept rezultat, multe comportamente aparent iraționale încep să capete sens. Ședințele care nu produc nicio decizie demonstrează că are loc coordonare. Documentele pe care nu le implementează nimeni dovedesc că o problemă a fost analizată cu grijă. Activitățile astea sunt adesea excelente la a produce dovadă organizațională și groaznice la a produce rezultatele pe care chipurile le servesc.
Managerii participă din același motiv ca toți ceilalți. Sunt măsurați după cât de aliniate, organizate și sub control par echipele lor. Un manager care elimină un raport de status fiindcă nu-l citește nimeni elimină și artefactul care i se va cere mai târziu. Managerul cinstit devine managerul expus. Să păstrezi deck-ul e adesea alegerea mai sigură.
Ca să fim drepți, o parte din „teatrul” ăsta e cu adevărat util. Pistele de audit contează. Vizibilitatea previne deciziile proaste. Dar organizațiile rareori răsplătesc cantitatea potrivită de coordonare. Răsplătesc mai multă dovadă vizibilă decât echipa de alături. Fără niciun incentiv să reduci raportarea și cu presiune constantă să o crești, munca utilă și birocrația cresc împreună.
De-asta „pur și simplu nu mai face muncă de umplutură” nu e o soluție reală. Majoritatea sunt de acord că deck-ul e inutil, însă fiecare individ are un motiv rațional să-l producă în continuare. Sistemul persistă nu fiindcă oamenii sunt proști, ci fiindcă răspund judicios la incentivele din jurul lor. Munca de umplutură nu e un accident. E subprodusul vizibil al unei organizații care răsplătește dovada muncii aproape la fel de mult ca munca în sine. Așa că nu judeca chiar atât și, poate, bucură-te că ai un job, în general. Fiindcă e probabil inventat.