Am văzut variante ale chestiei ăsteia destul de des cât să mă strâmb când văd încă un junior făcând-o. Un manager ne cere să facem ceva enervant. Unul dintre ingineri, adesea junior, se răzvrătește cu vreo tiradă, vreo glumă, vreun mesaj pe Slack... Strigă în gura mare prostia și toți cei care au văzut știu exact ce cred despre șeful cu pricina. Numai că nu ajung eroii, rebelii care credeau. Primesc tăcere, primesc o tăcere atentă, deliberată, rece.
Ce se afișa nu era vreo bravură și nici vreo limpezime morală. Era libertate față de constrângerile pe care toți ceilalți din încăpere încă le cărau. Colegii au o ipotecă, un statut de imigrare legat de angajator, copii la școală, economii slabe sau pur și simplu mai puține opțiuni credibile de ieșire. Au privit cum altcineva demonstrează o toleranță la risc pe care ei nu și-o permiteau. Nu sunt fericiți, doar li s-a reamintit că altcineva POATE face ce ei nu pot, și sunt invidioși și oarecum resentimentari. Ce naiba, nu ei, ci noi. M-am simțit așa de multe ori, mai ales după prima mea ipo
Strigarea în public face o comparație, fie că vorbitorul o vrea sau nu. O persoană arată că problema asta contează destul cât să acționeze public. Toți ceilalți devin comparația, cei care nu sunt destul de curajoși. Ori le-a păsat mai puțin, ori le-a păsat la fel de mult și nu și-au putut permite același gest. Nici varianta nu sună măgulitor
Asta nu e o apărare a șefilor proști. Critica poate fi exactă și, sincer, meritată. Unii manageri sunt extrem de tâmpiți și ar trebui strigați în gura mare, deși probabil nu într-o tiradă publică. Ideea mea e că n-ar trebui să te aștepți la recunoaștere pentru eroismul tău. Dacă o făceai, era pentru tine și pentru ce simțeai că e drept. Ce avertizez e că n-ar trebui să te aștepți ca înfruntarea ta publică să fie luată drept solidaritate când e de fapt un act moral personal făcut în fața unor colegi care nu au aceeași marjă de risc. Curajul real la locul de muncă arată de obicei mai puțin cinematografic de atât. Arată ca risc împărtășit, documentare, coordonare repetată și oameni care rămân în luptă destul cât să schimbe condițiile sub care toți ceilalți trebuie încă să trăiască.
Există excepții. Uneori un act public e tocmai ce le spune celorlalți că nu sunt singuri, și uneori vizibilitatea aia ajută să se formeze un răspuns colectiv. Dar chiar și în cazurile alea, înfruntarea contează fiindcă creează pârghie pentru ceva organizat după aceea, nu fiindcă clipul în sine ar fi fost victoria.
Persoana cea mai dispusă să înfrunte, public, e adesea și cea mai în stare să plece la scurt timp după. Tiradă și plecare. Colegii care nu și-au putut permite să acționeze sunt încă în aceleași roluri, sub același management, cu aceleași constrângeri, iar înfruntarea a făcut adesea încăperea un pic mai greu de locuit: managementul devine mai defensiv, toți știu că cineva a fost dispus să tireze pe tema asta, și acum e timpul să-i țină pe ceilalți și mai mult în frâu.
Da, am văzut încă un inginer explodându-i ieri managerului. Și probabil o să mai văd încă unul peste câteva luni. Și da, sunt nepopulari. Surpriză.