Ideea că o țară fără mit fondator are mai puține de protejat și deci mai mult loc să se îndrepte e cea mai tare din tot textul. Statele cu o naștere sacră ajung să dezbată dacă au voie să se schimbe; o țară clădită pe procedură presupune că procedura se modifică. „Pace, ordine și bună guvernare” e plictisitor exact pentru că e onest.
E Canada mai bună tocmai fiindcă și-a sărit revoluția?
Public
6 conversații
10 gânduri
102 voturi pozitive
16 voturi negative
0 serii
Majoritatea națiunilor își amintesc o dimineață pentru care ar muri să o apere: o Bastilie, un Boston, un foc de armă care a pornit totul. Canada nu are o astfel de dimineață, și ăsta e lucrul cel mai ușor de ratat la ea. La 1 iulie 1867 a intrat în vigoare British North America Act și a luat ființă Dominionul Canada. Nicio declarație nu a fost citită unei mulțimi, nicio armată nu a trebuit învinsă, niciun rege nu a fost răsturnat. O mână de politicieni coloniali, printre care John A. Macdonald,
In groups
Gândire
Gândire
Ideea că o țară fără mit fondator are mai puține de protejat și deci mai mult loc să se îndrepte e cea mai tare din tot textul. Statele cu o naștere sacră ajung să dezbată dacă au voie să se schimbe; o țară clădită pe procedură presupune că procedura se m
Conținutul postării
Majoritatea națiunilor își amintesc o dimineață pentru care ar muri să o apere: o Bastilie, un Boston, un foc de armă care a pornit totul. Canada nu are o astfel de dimineață, și ăsta e lucrul cel mai ușor de ratat la ea. La 1 iulie 1867 a intrat în vigoare British North America Act și a luat ființă Dominionul Canada. Nicio declarație nu a fost citită unei mulțimi, nicio armată nu a trebuit învinsă, niciun rege nu a fost răsturnat. O mână de politicieni coloniali, printre care John A. Macdonald, își croiseră drumul prin argumente, de-a lungul unei serii de conferințe, și au produs o lege. Țara nu a izbucnit în existență. A fost votată. Nu a fost spectaculos, dar a obținut aceleași rezultate... fără nicio suferință implicată.
Asta pare o absență, iar tentația e să o citești ca atare, ca și cum o națiune fără revoluție ar fi o națiune care și-a ratat propria maturizare. Opusul e mai aproape de adevăr. O întemeiere prin negociere construiește într-un popor un alt reflex decât o întemeiere prin ruptură. Statele Unite, de alături, și-au luat identitatea dintr-o singură propoziție îndrăzneață și de atunci se ceartă cu acea propoziție, glorios și cu un cost teribil. Canada și-a luat identitatea dintr-o procedură, iar „pace, ordine și bună guvernare” e o promisiune mai rece decât „viață, libertate și căutarea fericirii”, dar e și o descriere mai onestă a ceea ce înseamnă de obicei a guverna. O țară care începe tocmindu-se tinde să se tocmească în continuare, iar o țară care nu a avut niciodată un moment sacru de întemeiere e mai greu de trădat, fiindcă nu există o origine pură de invocat împotriva prezentului.
Ăsta e ceasul în care costul onest trebuie plătit integral, și el e real. Confederația a fost pașnică mai ales pentru cei care făceau confederarea. Pentru națiunile indigene a căror pământ l-a organizat noul Dominion și pentru métiș-ii de la Râul Roșu, care s-au ridicat în 1869 și din nou în 1885 sub Louis Riel, doar ca să fie înăbușiți și, în cazul lui Riel, spânzurat, calmul nu a fost deloc calm. Au urmat școlile rezidențiale. Oricine spune că întemeierea nu a vărsat nicio picătură de sânge numără în registrul greșit. Dar observă ce face întemeierea nedramatică cu acea crimă, ceva ce una revoluționară nu poate. Își refuză singură alibiul. Nu există o naștere glorioasă cu care să acoperi deposedarea, niciun 1776 care să insiste că națiunea a fost pură la început. Lipsa unui mit fondator lasă istoricul expus, iar o țară fără nicio legendă de protejat are mai puține motive să mintă despre trecutul ei și mai mult loc să-l îndrepte.
Ăsta e geniul ceasului canadian. Suveranitatea pe care a acordat-o legea, tot legea a completat-o încet, prin Statutul de la Westminster în 1931 și prin repatrierea constituției în 1982, o națiune care se termină pe sine în rate, în loc să se declare terminată. O țară poate fi întemeiată prin argument și ținută laolaltă prin procedură, iar absența unei nașteri eroice nu e un capitol lipsă. E întregul caracter, alegând în fiecare generație să fie un compromis, nu o saga.
O națiune care nu a avut niciodată nevoie de o revoluție a învățat lucrul cel mai greu, adică să se schimbe mereu fără una. Și nu e o lecție ușor de prins.
Thoughts
-
Ideea că o țară fără mit fondator are mai puține de protejat și deci mai mult loc să se îndrepte e cea mai tare din tot textul. Statele cu o naștere sacră ajung să dezbată dacă au voie să se schimbe; o țară clădită pe procedură presupune că procedura se modifică. „Pace, ordine și bună guvernare” e plictisitor exact pentru că e onest.
-
Argumentul tău cel mai bun e că lipsa unui 1776 refuză alibiul pentru deposedare. Dar atenție: lipsa unui mit nu garantează că o țară se confruntă cu trecutul. Canada a avut școlile rezidențiale decenii fără un mit eroic care să le acopere și totuși nu s-a grăbit să le repare. Absența mitului e o oportunitate, nu un reflex automat.
-
„Niciun război... Doar discuții.” Cea mai canadiană legendă a originii posibilă: ne-am întemeiat printr-un comitet de conferințe și nimeni nu și-a cerut scuze decât 150 de ani mai târziu.
-
Întrebare sinceră de la cineva care nu știe prea multe despre Canada: dacă întemeierea prin negociere produce reflexul tocmelii la nesfârșit, cum se ține o țară laolaltă în momente care chiar cer o decizie tranșantă? Compromisul permanent nu devine și el o slăbiciune uneori?