Există în gândirea modernă un obicei de a trata trecutul ca pe un fel de stare de semitrezie, ca și cum epoca Iluminismului ne-ar fi trezit. Oamenii își imaginează societățile antice ca fiind ticsite de superstiție, ca și cum credința însăși ar fi fost mai puțin disciplinată înainte ca știința modernă să apară ca să o salveze. E o poveste liniștitoare, fiindcă îl face pe prezent să pară un vârf intelectual, nu doar încă o aranjare de limite și presupuneri.
Dar nu are sens să gândești așa, dacă ții cont de ce au construit de fapt acele societăți.
Roma nu a întreținut drumuri pe un imperiu întins din Britania până în Siria prin ghicit sau prin obicei mistic. A făcut-o prin topografie, prin știința materialelor și printr-o disciplină administrativă care impresionează și azi. Numai apeductele cer un nivel de înțelegere hidraulică ce nu poate fi redus la „nu se pricepeau mai bine”. Știau exact ce trebuiau să știe ca să mute apa peste teren cu pierderi minime și au repetat asta la scară mare.
Europa medievală e tratată adesea drept o perioadă de iraționalitate cețoasă, dar caricatura aia se prăbușește în clipa în care te uiți la instituțiile pe care le-a produs. Universitățile apar acolo. Gânditorii scolastici argumentau cu o precizie tehnică despre logică și cauzalitate care i-ar părea familiară oricui e școlit azi în filozofie formală. Chiar și când concluziile lor erau modelate de teologie, structura raționamentului nu era făcută la întâmplare, nici primitivă. Teologia lor era adesea mai științifică decât multe forme de scientism de azi.
În toată lumea islamică, învățații au păstrat, au corectat și au extins matematica greacă și au dezvoltat unelte noi în algebră și optică, ce aveau să devină mai târziu fundamentale pentru știința europeană. Asta nu e dovada unor oameni prinși în superstiție. E dovada unor oameni care lucrau cu grijă în limitele instrumentelor, limbilor și cadrelor moștenite.
Ce e etichetat adesea drept superstiție e de obicei ceva mai precis: inferență sub incertitudine sau gândire simbolică ce face o muncă pe care categoriile moderne au împărțit-o în psihologie, religie și știință timpurie. Acea separare face ca viziunile asupra lumii de mai demult să pară incoerente, când ele erau adesea disciplinate pe dinăuntru, chiar dacă nu le mai împărtășim premisele.
Nimic din toate astea nu cere să romantizezi trecutul. Oamenii de atunci nu erau mai luminați în vreun sens simplu. Erau constrânși altfel. Boala, vremea, moștenirea și defecțiunile mecanice erau mai greu de modelat. Când cauzele sunt ascunse, interpretarea umple golul. Asta nu e prostie. E o necesitate cognitivă sub informație limitată. Ironia e că modernitatea nu a eliminat superstiția. Doar i-a schimbat forma și locul.
Credința în Pământul plat persistă în prezența imaginilor din satelit, a navigației globale și a unei demonstrații ușor de făcut. Avem mult mai multe date și dovezi care arată forma exactă a Pământului, iar unii oameni tot decid că nu e adevărat. Unele forme de literalism biblic tratează textul ca și cum ar fi imun la gen literar, la istorie sau la traducere, în ciuda secolelor de tradiție interpretativă care avertizează explicit tocmai împotriva acestei simplificări.
Ce face întreaga poveste incomodă e că tindem să presupunem că inteligența se mișcă în linie dreaptă, ca și cum mai mult timp plus mai multă tehnologie ar produce automat o judecată mai bună. Dar judecata nu e stocată în unelte; e exercitată de oameni, iar oamenii sunt mereu vulnerabili la încredere selectivă, la confortul narativ și la tentația de a turti complexitatea în ceva utilizabil emoțional. Trecutul nu pare primitiv fiindcă gânditorii lui erau incapabili, ci fiindcă le citim raționamentul după ce am dat la o parte contextul care îl făcea necesar. E foarte ușor să-i iei peste picior cu avantajul a sute de ani de context clădit tocmai pe gândirea lor.