E ușor să povestești știința ca pe o ruptură netă față de religie. Iluminismul înlocuiește superstiția, observația înlocuiește credința, rațiunea înlocuiește autoritatea. Sună ordonat și flatează presupunerile moderne. Dar ratează ceva mai interesant și, cinstit vorbind, mai incomod pentru acea narațiune: ideea că universul e inteligibil în primul rând nu e de la sine înțeleasă. E o afirmație metafizică. Iar monoteismul catolic e unul dintre principalele motive istorice pentru care acea afirmație a părut rezonabilă.
Într-o lume cu adevărat păgână, natura nu e doar „natură”. E aglomerată. Râurile au spirite. Vremea are toane. Pădurile au prezențe. Boala poate fi expresia mâniei, a negocierii, a dezechilibrului sau a unor agenții invizibile care se concurează. Lumea nu e un singur sistem coerent, ci o negociere pe straturi între puteri cu intenții. O lume în care trebuie să te rogi la mai mulți zei și spirite ca să te asiguri că sunt de acord cu prezența și cu scopurile tale. Într-un astfel de mediu, experimentul nu e neutru. E riscant într-un alt sens, pentru că rezultatele nu sunt presupuse a fi stabile. Ele depind de voințe, nu doar de condiții.
Asta nu înseamnă că niște culturi precreștine ar fi fost incapabile de observație sau de cunoaștere practică. Erau clar capabile. Dar chestia e că grecii, romanii, egiptenii... care pledau pentru un univers rațional au început toți să conveargă spre panteism (tot universul e DUMNEZEU și noi facem parte din el) sau spre monoteism (există un singur Dumnezeu, iar universul e rațional și guvernat după legi). Dar atitudinea intelectuală față de natură e diferită atunci când natura e și un spațiu social plin de agenți care ți-ar putea răspunde.
Monoteismul catolic introduce o presupunere foarte diferită: există un singur Creator, iar creația nu e ea însăși divină, nu trebuie venerată. Natura nu e un consiliu de voințe care se concurează. Nu e fragmentată moral la nivelul cauzalității fizice. E unificată sub o singură sursă a ordinii. Asta nu face natura simplă și, cu siguranță, nu o face transparentă, dar o face coerentă.
Iar coerența e o condiție prealabilă uitată a științei. O luăm ca de la sine înțeleasă, dar lumea nu a fost dintotdeauna văzută ca guvernată de legi (fizice, morale sau de orice fel), ci mai degrabă de voințele care se concurează ale diferitelor spirite și zei.
Poți începe să ai încredere în cercetarea sistematică doar dacă crezi că observația repetată va converge într-adevăr spre ceva stabil. Dacă realitatea e guvernată fundamental de intenții care se concurează, atunci consecvența nu se va întâmpla, totul ține de voințele și de toanele zeilor. Dacă realitatea e guvernată de o singură sursă rațională, atunci consecvența devine ceva așteptat, chiar dacă detaliile rămân ascunse. DACĂ un sistem a fost pus la punct, indiferent cum credem că a fost creat în primul rând, atunci sistemul poate fi studiat din interior, sau măcar despre el se poate raționa. S-ar putea să nu cunoaștem niciodată adevăruri transcendentale despre suflet, dar sigur putem cunoaște universul în care trăim.
Aici contează tradiția intelectuală catolică mai mult decât ne dăm seama. Afirmația nu e că Dumnezeu înlocuiește explicația. E că Dumnezeu nu concurează cu cauzele secundare. Lumii i se permite să fie cu adevărat cauzală. Focul arde din cauza focului. Corpurile cad din cauza gravitației. Semințele cresc după firea lor. Acestea nu sunt toane divine deghizate. Sunt tipare stabile în creație.
Din această perspectivă, faimoasa ascensiune a gândirii științifice timpurii în Europa medievală și modernă timpurie nu e un accident care plutește deasupra civilizației creștine. E legată profund de presupunerea că natura nu e haotică la nivelul sensului. Chiar și când natura e violentă sau misterioasă, ea nu e arbitrară.
Iar asta schimbă felul în care te comporți față de lume. Nu mai încerci să negociezi cu fiecare fenomen de parcă ar avea o personalitate ascunsă. Începi să întrebi ce face el în mod consecvent. Începi să izolezi variabile. Începi să te aștepți ca aceleași condiții să producă aceleași rezultate, nu pentru că ai îmbunat spiritul potrivit, ci pentru că realitatea e structurată într-un fel inteligibil sub cercetare. Nimic din toate astea nu înseamnă că, în sens total, catolicismul ar fi „inventat” știința, ci mai degrabă că a pus la punct cadrul în care știința a putut înflori atât de mult. Da, folosind filosofia și viziunile despre lume ale grecilor, numerele indiene și alte tehnici din restul lumii. Știința ca metodă e o dezvoltare lungă, multicivilizațională. Dar monoteismul catolic a făcut ceva unic: a ajutat la îndepărtarea unui anumit tip de anxietate metafizică legată de natură. A făcut lumea mai puțin ca o negociere aglomerată de voințe și mai mult ca o ordine unificată care putea fi studiată cu răbdare.