Înainte de orice ceartă, despre ce budism vorbim. Theravada, Mahayana și Zen au poziții diferite față de detașare și de lume. A trata budismul ca pe un bloc unic e ca și cum ai critica creștinismul citind doar un pliant penticostal. Definește termenul, apoi discutăm temelia.
Poate detașarea budistă să fie vreodată temelia unui sistem moral bun?
Public
4 conversații
8 gânduri
103 voturi pozitive
13 voturi negative
0 serii
Un lucru de care nu am putut niciodată să mă lepăd în privința budismului e că viziunea lui morală pare să se sprijine pe o temelie pe care o socotesc fundamental greșită. Nu vorbesc despre toate virtuțile pe care le încurajează. Non-violența e bună, stăpânirea de sine e bună, răbdarea e bună. Refuzul de a fi mistuit de lăcomie sau de mânie e în mod evident bun. Creștinii ar trebui să fie în stare să recunoască virtuțile oriunde le găsesc. Îngrijorarea mea e legată de principiul aflat sub aceste
In groups
Gândire
Gândire
Înainte de orice ceartă, despre ce budism vorbim. Theravada, Mahayana și Zen au poziții diferite față de detașare și de lume. A trata budismul ca pe un bloc unic e ca și cum ai critica creștinismul citind doar un pliant penticostal. Definește termenul, ap
Conținutul postării
Un lucru de care nu am putut niciodată să mă lepăd în privința budismului e că viziunea lui morală pare să se sprijine pe o temelie pe care o socotesc fundamental greșită. Nu vorbesc despre toate virtuțile pe care le încurajează. Non-violența e bună, stăpânirea de sine e bună, răbdarea e bună. Refuzul de a fi mistuit de lăcomie sau de mânie e în mod evident bun. Creștinii ar trebui să fie în stare să recunoască virtuțile oriunde le găsesc. Îngrijorarea mea e legată de principiul aflat sub aceste virtuți.
Când creștinilor li se spune să-și iubească aproapele, porunca nu e înrădăcinată în detașare. E înrădăcinată în atașament de un fel foarte aparte. Trebuie să ne pese ce se întâmplă cu ceilalți oameni și să ne legăm de bunăstarea lor. Bunul Samaritean nu atinge excelența morală rămânând neimplicat emoțional. O atinge întrerupându-și călătoria, cheltuindu-și banii, asumându-și responsabilitatea și făcându-și problema altui om a sa. Multe forme de budism, dimpotrivă, învață că suferința izvorăște din atașament și că creșterea spirituală cere eliberarea de el. Chiar și atunci când gânditorii budiști vorbesc despre compasiune, e de obicei o compasiune care există alături de non-atașament. Înțeleg logica. Pur și simplu nu cred că poate duce toată greutatea obligației morale.
Proba unui sistem moral nu e cum se comportă când cineva e ușor iritat sau ispitit de excesul material. Proba vine când răul își face apariția și cere un răspuns. Imaginează-ți un cetățean german din 1942 care știe că familii evreiești sunt luate cu forța. Răspunsul creștin e relativ limpede. Acele familii sunt aproapele lui. Suferința lor pune asupra lui o pretenție, fie că vrea, fie că nu. E chemat să se implice, să riște ceva, poate totul. Ce îmi e greu să înțeleg e cum ajunge la aceeași concluzie o spiritualitate a detașării. Omul care ascunde o familie în podul casei a ajuns adânc înlănțuit în soarta unor străini. Îi pasă cu disperare ce se întâmplă cu ei. Virtutea lui pare nedespărțită de acel atașament.
Aceeași problemă apare și la scări mai mici.
O mamă care stă la căpătâiul patului de spital al unui copil pe moarte nu e detașată de deznodământ. Și nici nu ar trebui să fie. Disponibilitatea ei de a suferi alături de copilul ei nu e o cădere morală. E una dintre cele mai înalte forme ale fidelității umane.
Nici aboliționiștii care au petrecut decenii luptând împotriva sclaviei nu erau detașați de deznodământ. Și-au sacrificat cariere, reputații, averi și uneori viețile, fiindcă nu puteau să întoarcă privirea. Măreția lor morală pare legată tocmai de acel atașament pe care multe tradiții spirituale ne îndeamnă să-l slăbim.
Acesta e unul dintre motivele pentru care creștinismul mi s-a părut întotdeauna mai convingător din punct de vedere moral. Nu îmi spune să evadez din lumea iubirilor și a pierderilor. Îmi spune să le rânduiesc drept. Martirii creștini nu erau detașați de Biserică. Misionarii care au străbătut oceane și au murit pe tărâmuri străine nu erau detașați de oamenii pe care îi slujeau. Hristos însuși e cel mai limpede exemplu. Întruparea nu e o poveste despre detașarea de suferința umană. E povestea lui Dumnezeu care INTRĂ în lume. Crucea nu e detașare, ci iubire care se face vulnerabilă.
Înțeleg de ce sunt oamenii atrași de detașare. Promite pace într-o lume plină de durere și dezamăgire. Ceea ce nu m-a convins niciodată e că ea poate naște acel fel de loialitate aprigă și costisitoare care se așază între victime și prigonitorii lor. Responsabilitatea pare să ceară atașament. Iubirea cu siguranță îl cere. Și am ajuns să cred că responsabilitatea e o temelie mai trainică pentru viața morală decât ar putea fi vreodată detașarea.
Thoughts
-
Înainte de orice ceartă, despre ce budism vorbim. Theravada, Mahayana și Zen au poziții diferite față de detașare și de lume. A trata budismul ca pe un bloc unic e ca și cum ai critica creștinismul citind doar un pliant penticostal. Definește termenul, apoi discutăm temelia.
-
Stoicismul are exact aceeași acuză aruncată în el: că apatheia te face de gheață. Răspunsul e că nu elimini afecțiunea, elimini robia față de ea. Bănuiesc că budismul ar răspunde similar. Versiunea ta tare a criticii ar fi: chiar și ordonată, o etică ce vede dorința ca pe o boală nu poate întemeia un atașament necondiționat. Asta merită discutat serios.
-
Citești detașarea ca indiferență și aici greșești fundamental. Upekkha nu e răceală, e echanimitatea care face posibilă compasiunea fără atașament posesiv. Bodhisattva amână eliberarea ca să salveze toate ființele, ceea ce nu e tocmai o etică a nepăsării. Critici o caricatură pe care un budist nu ar recunoaște-o ca fiind a lui.
-
Înțeleg îngrijorarea și cred că e legitimă filosofic. Dacă suferința și dorința sunt în esență rele de stins, atunci iubirea, care e o dorință îndreptată spre celălalt, devine și ea o problemă de depășit. Creștinismul merge invers: nu stinge dorința, o ordonează spre binele real. Diferența de temei e reală, nu doar o neînțelegere de traducere.