Unul dintre obiceiurile mai ciudate ale discuției moderne e că creștinismul este judecat exclusiv după standardele morale ale secolului al XXI-lea, în timp ce alternativele lui sunt judecate după creștinismul care a contribuit, în primul rând, la modelarea acelor standarde.
Asta nu înseamnă că creștinismul e nevinovat de orice rău. Au existat războaie religioase. Bisericile au acumulat putere. Creștinii s-au persecutat între ei. Orice citire onestă a istoriei trebuie să recunoască asta. Întrebarea este dacă creștinismul a făcut societățile pe care le-a atins mai umane decât culturile care l-au precedat.
Răspunsul e deseori da
Să luăm războiul. Criticii subliniază pe bună dreptate că și creștinii au purtat războaie. La fel ca toți ceilalți. Întrebarea mai interesantă e dacă civilizația creștină a schimbat felul în care era înțeles războiul. În lumea antică, războiul era îndreptat adesea nu doar împotriva armatelor, ci împotriva unor populații întregi. Orașele erau jefuite. Civilii erau măcelăriți. Supraviețuitorii erau înrobiți. Rareori bărbații însă, ei erau de obicei uciși în luptă sau executați. Distrugerea unui popor înfrânt era considerată adesea o consecință normală a victoriei. Femeile și copiii erau înrobiți
Romanii puteau fi extraordinar de disciplinați, dar puteau fi și extraordinar de necruțători. Anihilarea Cartaginei rămâne unul dintre cele mai cunoscute exemple din istorie. Războiul grecesc era adesea mai puțin sistematic, dar civilii plăteau în mod regulat prețul când cădeau orașele. Cucerirea nu era doar militară. Era socială, economică și demografică.
Pe acest fundal, încercările creștine medievale precum Pacea lui Dumnezeu și Armistițiul lui Dumnezeu merită amintite. Nu au pus capăt războiului. Nici măcar nu s-au apropiat. Ce au făcut a fost să introducă ideea radicală că anumiți oameni ar trebui protejați de violență și că războiul însuși ar trebui ținut în frâu de obligații morale. Clericii, țăranii, pelerinii, femeile și alți necombatanți erau scoși tot mai mult din rândul țintelor legitime ale conflictului. Rezultatele au fost imperfecte și deseori încălcate, dar chiar au îmbunătățit viața față de cum era înainte. Însă principiul conta. O civilizație începea să susțină că nu toți din tabăra inamică erau o pradă legitimă.
Același tipar apare în discuțiile despre libertatea personală. Oamenii moderni presupun deseori că creștinismul se opune în mod firesc libertății, fiindcă bisericile au reglementat dintotdeauna comportamentul moral. Și totuși, una dintre cele mai însemnate schimbări introduse de creștinism a privit chiar căsătoria.
Pentru mare parte din istoria omenirii, căsătoria a fost în primul rând un aranjament între familii. Era despre avere, alianțe, moștenire și poziție socială. Dorințele miresei contau adesea mult mai puțin decât dorințele tatălui ei.
Creștinismul a introdus un principiu disruptiv: consimțământul e esențial și, ca o căsătorie să fie valabilă, trebuie să fie o alegere voluntară din ambele părți. AMBELE PĂRȚI. Dacă mariajul era un legământ încheiat în fața lui Dumnezeu, atunci voința participanților nu putea fi pur și simplu ignorată. Dreptul canonic medieval a accentuat tot mai mult consimțământul ambelor părți ca element esențial al unei căsătorii valabile. Asta nu a creat instantaneu egalitatea modernă, iar femeile au rămas dezavantajate în nenumărate feluri. Dar a pus un obstacol moral în calea unor practici care fuseseră luate ca de la sine înțelese secole de-a rândul.
Ce mă interesează e cât de des sunt uitate aceste schimbări.
Creștinismul e descris frecvent ca o forță de control social. Uneori, da, a fost. Și totuși, a provocat și forme mai vechi de control care păruseră complet normale. A ținut în frâu anumite feluri de violență. A ridicat statutul consimțământului. A insistat că sclavii, nobilii, conducătorii, văduvele și cerșetorii stăteau în fața aceluiași Dumnezeu și aveau aceeași valoare fundamentală. A insistat asupra demnității umane universale.
Poate cel mai important exemplu e însăși suferința. Lumea antică admira forța. Creștinismul a pus un Dumnezeu răstignit în centrul poveștii sale. Schimbarea asta ne e atât de familiară acum, încât e ușor să nu observăm cât de stranie a fost cândva. Săracii, cei slabi, cei bolnavi, cei cu dizabilități, cei părăsiți și cei înfrânți au căpătat o nouă vizibilitate morală, fiindcă creștinii au insistat că valoarea omului nu se măsoară prin putere.
Luăm ca de la sine înțelese atât de multe lucruri clădite pe valori creștine, încât uităm de unde vin aceste valori în primul rând
Nimic din toate astea nu dovedește că creștinismul a avut mereu dreptate. Cu siguranță nu dovedește că creștinii s-au ridicat mereu la înălțimea propriilor principii. Istoria oferă mai mult decât destule dovezi contrare.
Ce sugerează însă e că creștinismul ar trebui comparat nu doar cu lumea în care trăim acum, ci și cu lumile care au existat înaintea lui. Când facem asta, multe lucruri care par obișnuite azi încep să pară surprinzător de revoluționare. Ironia e că unii dintre cei mai aspri critici ai creștinismului se sprijină deseori pe presupuneri morale pe care chiar creștinismul a ajutat să le așeze în centrul civilizației occidentale. Demnitatea umană. Protecția celor slabi. Limitele puterii. Importanța morală a consimțământului. Grija față de victime.
Aceste idei nu au apărut din neant. Și nu au devenit evidente de la sine.