Când publicul homeric asculta Iliada, nu i se arăta ceva imposibil ca natură, chiar dacă unii dintre eroi se nășteau din zei literali. Ahile era cel mai mare războinic din lume, dar măreția lui era o măreție la nivel uman: viteză, forță, furie, durere, disponibilitatea de a plăti un preț insuportabil pentru glorie. Era totuși muritor, o știa și a ales oricum o viață scurtă și glorioasă. Publicul poate că nu era la fel de bun, dar era la aceeași scară. Te inspirai, puteai înțelege felul de caracter care l-a produs pe Ahile. Eroul era mai mare decât ei, nu diferit ca specie, cum erau zeii.
Asta e structura centrală. Pentru mine, un erou util e același fel de ființă ca publicul, doar ridicat la un grad mai înalt, rămânând în aceeași scară. Diferența e realizarea, disciplina, curajul, sacrificiul. Povestea învață admirația și imitația. Îți spune că excelența aparține lumii tale, nu vreunei categorii sigilate dincolo de ea.
Eroii greci erau și ei frânți în feluri care ascuțeau identificarea. Slăbiciunea lui Ahile la Homer nu e un călcâi magic. E mândria. Ulise e destul de viclean cât să supraviețuiască și destul de nesăbuit cât să-și ducă oamenii la moarte. Defectele lor nu sunt accidente narative, ele sunt punctul de contact. Eroul eșuează în feluri omenești, și tocmai asta ține măreția să nu plutească departe în abstract.
Intră Marvel, DC
Supereroii schimbă forma relației. Puterile lor nu sunt grade mai înalte ale posibilității umane obișnuite. Sunt cu totul alte puteri: zbor, invulnerabilitate, invizibilitate, energie cosmică, citirea minții, regenerare... Ok, eu nu am niciunul dintre lucrurile astea. Deci atunci ce fac? Nu te uiți la Thor și gândești „ăsta aș putea fi eu dacă devin mai puternic, mai curajos, mai disciplinat”. Te uiți la Thor și privești un zeu (cu z mic) făcând lucruri de zeu. Nu te uiți la Superman și zici „da, o să încerc și eu să zbor mai tare”. Nu te uiți la scena următoare și gândești „da, o să-mi antrenez și eu globii oculari și o să opresc și eu gloanțe cu ei”.
Intră acum moartea
În Odiseea, Ulise coboară în lumea morților și îl găsește acolo pe Ahile, care compară viața din lumea morților și spune că ar „prefera să fie sclav printre cei vii decât rege printre cei morți”. Indiferent de vederile teologice, Ulise nu l-a adus pe Ahile înapoi. Orfeu nu a adus-o pe Euridice înapoi și tocmai asta era ideea. În povestire, oricât de trist ar fi, trebuie să fie clar că moartea e permanentă și o tragedie. Viața nu e un joc video, nu salvezi jocul și nu dai înapoi. Tragedia ne ajută să empatizăm, moartea unui personaj iubit ne va face să ne prețuim mai mult cei dragi, amintindu-ne că îi vom pierde la un moment dat. Viața e prețioasă.
În multe francize cu supereroi, moartea nu mai e o limită umană finală, ci un eveniment de intrigă reversibil. Odată ce consecința devine opțională, mecanismul tragic dispare și ajungem să lipsim de respect viața însăși. Frica și mila depind de o vulnerabilitate comună. Dacă eroul locuiește într-o lume în care oamenii se întorc din morți, atunci ce mare lucru mai e să mori, până la urmă?
John Wick face contrastul vizibil în termeni moderni. E extraordinar, dar tot face ceva ce o ființă umană poate face: să îndure durerea, să se pregătească, să se concentreze, să se miște cu măiestrie, să-și impună voința prin competență antrenată. Sângerează, încetinește, suferă. Da, l-am ales fiindcă e foarte nerealist, dar îmi pot da seama cum îi influențează pe spectatori să devină mai buni (poate la tras cu arma...). Și să le pese de animalele lor de companie. Publicul nu va deveni niciodată John Wick, dar povestea trăiește tot pe aceeași hartă umană ca publicul. Invită la gândul că disciplina, măiestria și hotărârea sunt capacități de urmărit, nu doar puteri de privit.
Și nu e vorba că poveștile trebuie să fie realiste. Batman, de exemplu, chiar ne inspiră să facem mișcare, să devenim mai deștepți, mai buni. Și fantasy-ul, Aragorn, chiar și elfii din Lord of the Rings, oricât de supranaturali ar fi, sunt totuși în limite umane (deși la capătul foarte, foarte de sus). Gandalf nu prea face pe ecran nimic ce alți oameni nu pot face.
În povestire ai ocazia să inspiri pe cineva. Să-l faci să reflecteze, să se îmbunătățească, să învețe. Supereroii ucid dorința de a face asta. Cel mult, te fac să-ți dorești să ai superputeri, dar deseori doar te fac să te simți inadecvat fără ele.
Călcâiul lui Ahile ca vulnerabilitate fizică e post-homeric. În Iliada, Ahile e cel mai vulnerabil prin mândria, retragerea, durerea și furia lui.