Grecii, maeștri ai povestirii, aveau un concept, catharsis. E ca un proces în care mila și frica sunt stârnite în public. Povestea îi poartă spre rezolvare. Ce rămâne nu e doar tristețea amintită, ci o capacitate mai mare de a purta suferința fără să fugi de ea. Cred că acel reziduu e unul dintre începuturile empatiei.
Mecanismul contează, fiindcă tristețea în sine nu e ideea. O poveste te poate răni emoțional fără să facă o muncă cathartică. Catharsisul cere consecință și rezolvare împreună, plus efectele care persistă ale tragediei. Ceva iubit trebuie pus în pericol sau pierdut, iar povestea trebuie să ducă acea pierdere până la o formă așezată. Publicul nu e protejat de durere. E condus prin ea.
Poveștile mai vechi pentru copii înțelegeau asta, fie că foloseau sau nu vocabularul. Mama lui Bambi moare și asta împinge povestea înainte. Mufasa cade, moare și există consecințe. Charlotte moare lângă sacul ei cu ouă. Old Yeller e împușcat de băiatul care îl iubește. Lui Charmander aproape i se stinge flacăra. Poveștile astea ne-au marcat copilăria și ne-au făcut să simțim tristețea și durerea acestor evenimente. Țineam cu protagonistul și îi simțeam durerea, ceea ce ne-a modelat și ne-a ajutat să înțelegem consecințele.
Din nou, Marvel și DC
Am tot vorbit cu năduf într-o altă discuție despre Marvel și DC, dar ei fac o glumă din povestire. Nu e doar că poveștile lor nu sunt destul de triste, e că multe francize mari au eliminat consecința finală păstrând totuși punerea în scenă emoțională. Au morți, dar sunt reversibile. Au evenimente care îți schimbă viața, dar minimizează consecințele. MCU e exemplul evident. Scenele de moarte sunt încă jucate cu muzică în crescendo, fețe îndurerate și încadrare de sacrificiu, dar publicul învață să se îndoiască de finalitatea evenimentului, fiindcă franciza a inversat sau a îndulcit moartea în repetate rânduri. Odată ce consecința devine negociabilă, arcul slăbește și nu mai există nicio lecție, niciun catharsis. Dacă faci moartea o consecință atât de ușoară făcând-o reversibilă, dacă poți călători în timp ca să-l ucizi pe Thanos și să încerci din nou, atunci publicul nu mai primește greutatea apăsătoare a tragediei. Nu crește și, de fapt, capătă un sentiment subconștient că viața nici nu e chiar așa de prețioasă. Nu devii psihopat, evident, dar după ani în care vezi moartea și tragedia luate atât de ușor, nu prea mai pricepi greutatea lor. Frica nu se poate forma pe deplin fiindcă pierderii nu i se dă voie să se arate. Mila nu se poate așeza pe deplin fiindcă doliul nu mai e mare lucru.
Aristotel, Poetica, capitolul 6. Sensul exact al catharsisului rămâne disputat în studiile clasice, dar ideea de bază aici e una funcțională: tragedia era înțeleasă ca făcând ceva publicului, nu doar distrându-l.
Tiparul MCU al morții reversibile sau instabile, incluzând personaje precum Loki, Vision și Gamora în forme diferite, a antrenat publicul să nu mai dea crezare finalității aparente. Argumentul de aici e unul structural și nu depinde de niciun exemplu anume.