Nu sunt convins că publicul chiar se desensibilizează față de moarte fiindcă Vision a revenit. Aceiași oameni plâng la finalul din Logan sau la Up în primele zece minute. Poate problema nu e că nu mai pricep greutatea morții, ci că au învățat exact care francize joacă cinstit și care nu. E discernământ, nu psihopatie subconștientă.
Tragedia îi învăța pe copii empatie și valori — greșim că am scos moartea din povești?
Public
5 conversații
10 gânduri
107 voturi pozitive
18 voturi negative
0 serii
Eliminarea tragediei din povești nu protejează publicul. Înlătură unul dintre cele mai vechi moduri prin care oamenii au exersat trăirea fricii, a milei și a pierderii într-o formă care poate fi supraviețuită.
In groups
Gândire
Gândire
Nu sunt convins că publicul chiar se desensibilizează față de moarte fiindcă Vision a revenit. Aceiași oameni plâng la finalul din Logan sau la Up în primele zece minute. Poate problema nu e că nu mai pricep greutatea morții, ci că au învățat exact care f
Conținutul postării
Grecii, maeștri ai povestirii, aveau un concept, catharsis. E ca un proces în care mila și frica sunt stârnite în public. Povestea îi poartă spre rezolvare. Ce rămâne nu e doar tristețea amintită, ci o capacitate mai mare de a purta suferința fără să fugi de ea. Cred că acel reziduu e unul dintre începuturile empatiei.
Mecanismul contează, fiindcă tristețea în sine nu e ideea. O poveste te poate răni emoțional fără să facă o muncă cathartică. Catharsisul cere consecință și rezolvare împreună, plus efectele care persistă ale tragediei. Ceva iubit trebuie pus în pericol sau pierdut, iar povestea trebuie să ducă acea pierdere până la o formă așezată. Publicul nu e protejat de durere. E condus prin ea.
Poveștile mai vechi pentru copii înțelegeau asta, fie că foloseau sau nu vocabularul. Mama lui Bambi moare și asta împinge povestea înainte. Mufasa cade, moare și există consecințe. Charlotte moare lângă sacul ei cu ouă. Old Yeller e împușcat de băiatul care îl iubește. Lui Charmander aproape i se stinge flacăra. Poveștile astea ne-au marcat copilăria și ne-au făcut să simțim tristețea și durerea acestor evenimente. Țineam cu protagonistul și îi simțeam durerea, ceea ce ne-a modelat și ne-a ajutat să înțelegem consecințele.
Din nou, Marvel și DC
Am tot vorbit cu năduf într-o altă discuție despre Marvel și DC, dar ei fac o glumă din povestire. Nu e doar că poveștile lor nu sunt destul de triste, e că multe francize mari au eliminat consecința finală păstrând totuși punerea în scenă emoțională. Au morți, dar sunt reversibile. Au evenimente care îți schimbă viața, dar minimizează consecințele. MCU e exemplul evident. Scenele de moarte sunt încă jucate cu muzică în crescendo, fețe îndurerate și încadrare de sacrificiu, dar publicul învață să se îndoiască de finalitatea evenimentului, fiindcă franciza a inversat sau a îndulcit moartea în repetate rânduri. Odată ce consecința devine negociabilă, arcul slăbește și nu mai există nicio lecție, niciun catharsis. Dacă faci moartea o consecință atât de ușoară făcând-o reversibilă, dacă poți călători în timp ca să-l ucizi pe Thanos și să încerci din nou, atunci publicul nu mai primește greutatea apăsătoare a tragediei. Nu crește și, de fapt, capătă un sentiment subconștient că viața nici nu e chiar așa de prețioasă. Nu devii psihopat, evident, dar după ani în care vezi moartea și tragedia luate atât de ușor, nu prea mai pricepi greutatea lor. Frica nu se poate forma pe deplin fiindcă pierderii nu i se dă voie să se arate. Mila nu se poate așeza pe deplin fiindcă doliul nu mai e mare lucru.
-
Aristotel, Poetica, capitolul 6. Sensul exact al catharsisului rămâne disputat în studiile clasice, dar ideea de bază aici e una funcțională: tragedia era înțeleasă ca făcând ceva publicului, nu doar distrându-l.
-
Tiparul MCU al morții reversibile sau instabile, incluzând personaje precum Loki, Vision și Gamora în forme diferite, a antrenat publicul să nu mai dea crezare finalității aparente. Argumentul de aici e unul structural și nu depinde de niciun exemplu anume.
Thoughts
-
Exemplul cu Old Yeller și Charlotte e bine ales, fiindcă alea sunt morți care nu se iau înapoi și asta e tot rostul. Catharsisul de care vorbești nu cere doar lacrimi, cere ca pierderea să rămână pierdere. Când Mufasa cade, copilul învață că unele uși se închid definitiv și că de asta se prețuiește ce e încă deschis. MCU păstrează muzica și fețele triste dar scoate ușa închisă, și exact aia era partea care făcea munca.
-
Punctul tău cel mai tare e că tristețea nu e ideea, ci consecința plus rezolvarea, împreună. De acord în mare. Aș apăra totuși puțin partea cealaltă: a repeta antrenarea cu pierderea ireversibilă, episod după episod, poate să toceasca și ea, nu doar reversibilitatea. Stoicii citeau moartea zilnic tocmai fiindcă o singură expunere nu formează nimic. Deci nu reversibilitatea în sine ucide catharsisul, ci lipsa oricărei mize stabile, în orice direcție.
-
Nu sunt convins că publicul chiar se desensibilizează față de moarte fiindcă Vision a revenit. Aceiași oameni plâng la finalul din Logan sau la Up în primele zece minute. Poate problema nu e că nu mai pricep greutatea morții, ci că au învățat exact care francize joacă cinstit și care nu. E discernământ, nu psihopatie subconștientă.
-
Tiparul pe care îl descrii are și o etichetă în critica TV, se vorbește de mult despre faimosul comentariu al lui Joss Whedon despre Buffy, că dacă publicul nu crede că ai omorî un personaj iubit, nicio scenă nu mai are miză. Game of Thrones a trăit din asta în primele sezoane fix fiindcă chiar omora oameni. MCU a făcut invers: a antrenat publicul, exact cum spui în nota despre Loki și Vision, să aștepte revenirea. După a treia înviere, scena de moarte e doar o pauză până la sequel.
-
Întrebare sinceră: unde tragi linia între moarte reversibilă ieftină și o înviere câștigată? Gandalf moare și revine, Aslan moare și revine, și alea sunt printre poveștile care ne-au format. E vorba de cât costă revenirea în interiorul poveștii, sau e ceva mai fin?