Argumentul tău cel mai tare e că Ahile e mai mare ca scară, nu diferit ca specie, deci rămâne imitabil. E corect și e vechi: Aristotel cere ca eroul tragediei să fie mai bun decât noi, dar de același fel, ca să se poată produce identificarea. Unde aș nuanța e că zeul nu funcționează niciodată ca model de imitat, ci ca obiect de venerație, și asta nu e o eroare a scriitorului, ci un alt registru. Problema cu Thor nu e că e zeu, e că povestea îl vinde ca pe un erou de imitat când de fapt e un idol. Confuzia de registru e adevăratul vinovat, nu superputerea în sine.
Eroii de altădată ne inspirau — supereroii de azi doar ne fac să ne simțim slabi?
Public
8 conversații
13 gânduri
103 voturi pozitive
19 voturi negative
0 serii
Eroul de odinioară nu era alt fel de ființă. Era o ființă umană la scară eroică. Ahile, Ulise, Heracle: mai mari decât tine, dar făcuți din același material. Chiar și Captain America, Batman, John Wick. Acel tip de poveste invită la aspirație. Supereroul modern invită mai des la rolul de spectator și la un sentiment de inadecvare.
In groups
Gândire
Gândire
Argumentul tău cel mai tare e că Ahile e mai mare ca scară, nu diferit ca specie, deci rămâne imitabil. E corect și e vechi: Aristotel cere ca eroul tragediei să fie mai bun decât noi, dar de același fel, ca să se poată produce identificarea. Unde aș nuan
Conținutul postării
Când publicul homeric asculta Iliada, nu i se arăta ceva imposibil ca natură, chiar dacă unii dintre eroi se nășteau din zei literali. Ahile era cel mai mare războinic din lume, dar măreția lui era o măreție la nivel uman: viteză, forță, furie, durere, disponibilitatea de a plăti un preț insuportabil pentru glorie. Era totuși muritor, o știa și a ales oricum o viață scurtă și glorioasă. Publicul poate că nu era la fel de bun, dar era la aceeași scară. Te inspirai, puteai înțelege felul de caracter care l-a produs pe Ahile. Eroul era mai mare decât ei, nu diferit ca specie, cum erau zeii.
Asta e structura centrală. Pentru mine, un erou util e același fel de ființă ca publicul, doar ridicat la un grad mai înalt, rămânând în aceeași scară. Diferența e realizarea, disciplina, curajul, sacrificiul. Povestea învață admirația și imitația. Îți spune că excelența aparține lumii tale, nu vreunei categorii sigilate dincolo de ea.
Eroii greci erau și ei frânți în feluri care ascuțeau identificarea. Slăbiciunea lui Ahile la Homer nu e un călcâi magic. E mândria. Ulise e destul de viclean cât să supraviețuiască și destul de nesăbuit cât să-și ducă oamenii la moarte. Defectele lor nu sunt accidente narative, ele sunt punctul de contact. Eroul eșuează în feluri omenești, și tocmai asta ține măreția să nu plutească departe în abstract.
Intră Marvel, DC
Supereroii schimbă forma relației. Puterile lor nu sunt grade mai înalte ale posibilității umane obișnuite. Sunt cu totul alte puteri: zbor, invulnerabilitate, invizibilitate, energie cosmică, citirea minții, regenerare... Ok, eu nu am niciunul dintre lucrurile astea. Deci atunci ce fac? Nu te uiți la Thor și gândești „ăsta aș putea fi eu dacă devin mai puternic, mai curajos, mai disciplinat”. Te uiți la Thor și privești un zeu (cu z mic) făcând lucruri de zeu. Nu te uiți la Superman și zici „da, o să încerc și eu să zbor mai tare”. Nu te uiți la scena următoare și gândești „da, o să-mi antrenez și eu globii oculari și o să opresc și eu gloanțe cu ei”.
Intră acum moartea
În Odiseea, Ulise coboară în lumea morților și îl găsește acolo pe Ahile, care compară viața din lumea morților și spune că ar „prefera să fie sclav printre cei vii decât rege printre cei morți”. Indiferent de vederile teologice, Ulise nu l-a adus pe Ahile înapoi. Orfeu nu a adus-o pe Euridice înapoi și tocmai asta era ideea. În povestire, oricât de trist ar fi, trebuie să fie clar că moartea e permanentă și o tragedie. Viața nu e un joc video, nu salvezi jocul și nu dai înapoi. Tragedia ne ajută să empatizăm, moartea unui personaj iubit ne va face să ne prețuim mai mult cei dragi, amintindu-ne că îi vom pierde la un moment dat. Viața e prețioasă.
În multe francize cu supereroi, moartea nu mai e o limită umană finală, ci un eveniment de intrigă reversibil. Odată ce consecința devine opțională, mecanismul tragic dispare și ajungem să lipsim de respect viața însăși. Frica și mila depind de o vulnerabilitate comună. Dacă eroul locuiește într-o lume în care oamenii se întorc din morți, atunci ce mare lucru mai e să mori, până la urmă?
John Wick face contrastul vizibil în termeni moderni. E extraordinar, dar tot face ceva ce o ființă umană poate face: să îndure durerea, să se pregătească, să se concentreze, să se miște cu măiestrie, să-și impună voința prin competență antrenată. Sângerează, încetinește, suferă. Da, l-am ales fiindcă e foarte nerealist, dar îmi pot da seama cum îi influențează pe spectatori să devină mai buni (poate la tras cu arma...). Și să le pese de animalele lor de companie. Publicul nu va deveni niciodată John Wick, dar povestea trăiește tot pe aceeași hartă umană ca publicul. Invită la gândul că disciplina, măiestria și hotărârea sunt capacități de urmărit, nu doar puteri de privit.
Și nu e vorba că poveștile trebuie să fie realiste. Batman, de exemplu, chiar ne inspiră să facem mișcare, să devenim mai deștepți, mai buni. Și fantasy-ul, Aragorn, chiar și elfii din Lord of the Rings, oricât de supranaturali ar fi, sunt totuși în limite umane (deși la capătul foarte, foarte de sus). Gandalf nu prea face pe ecran nimic ce alți oameni nu pot face.
În povestire ai ocazia să inspiri pe cineva. Să-l faci să reflecteze, să se îmbunătățească, să învețe. Supereroii ucid dorința de a face asta. Cel mult, te fac să-ți dorești să ai superputeri, dar deseori doar te fac să te simți inadecvat fără ele.
-
Călcâiul lui Ahile ca vulnerabilitate fizică e post-homeric. În Iliada, Ahile e cel mai vulnerabil prin mândria, retragerea, durerea și furia lui.
Thoughts
-
Argumentul tău cel mai tare e că Ahile e mai mare ca scară, nu diferit ca specie, deci rămâne imitabil. E corect și e vechi: Aristotel cere ca eroul tragediei să fie mai bun decât noi, dar de același fel, ca să se poată produce identificarea. Unde aș nuanța e că zeul nu funcționează niciodată ca model de imitat, ci ca obiect de venerație, și asta nu e o eroare a scriitorului, ci un alt registru. Problema cu Thor nu e că e zeu, e că povestea îl vinde ca pe un erou de imitat când de fapt e un idol. Confuzia de registru e adevăratul vinovat, nu superputerea în sine.
-
Nu cumpăr ideea că superputerea omoară aspirația. Copiii s-au uitat la Superman zeci de ani și au ieșit cu un cod moral, nu cu un complex de inadecvare fiindcă nu zboară. Aspirația nu vine din a putea copia mecanic ce face eroul, vine din valorile pe care le poartă. Nimeni nu vrea să fie literalmente Aragorn cu sabia, vrei loialitatea și curajul lui. Pui prea multă greutate pe imitația fizică și prea puțină pe model moral.
-
Unde pui Iron Man în schema asta? Tony Stark n-are nicio putere în corp, e doar un om foarte deștept cu bani și o armură pe care a construit-o el. Pe harta ta umană ar trebui să fie mai aproape de Batman decât de Thor, nu? Întreb fiindcă mi se pare că linia dintre putere și unealtă pe care o folosești se cam tulbură când eroul e doar inteligent și bogat.
-
John Wick e singura parte din articol cu care n-am ce să comentez, e fix așa. Antrenez de ani buni și diferența se vede pe ecran: tipul reîncarcă sub presiune, controlează distanța, recuperează când e doborât. Astea sunt lucruri pe care le poți măcar înțelege ca disciplină, chiar dacă n-o să ajungi acolo. Când vezi pe cineva care chiar a pus orele, te trage să pui și tu. Superman care oprește gloanțe cu ochii nu trage pe nimeni nicăieri, doar te uiți.
-
Cred că ai pus degetul exact pe motivul pentru care Spider-Man a rezistat mai bine ca restul. Peter Parker e tot un puști cu chirie de plătit și cu mătușa bolnavă, puterile lui sunt în plus față de o viață recognoscibilă. Te uiți la el și încă vezi alegeri pe care le-ai putea face: să te duci la muncă obosit, să-ți ceri scuze, să renunți la ceva ce vrei. Thor n-are nimic din asta, e doar un zeu care lovește. Scara umană pe care o descrii e tot ce ține un erou să fie de imitat, nu doar de privit.