Întrebarea care taie tot e: cui îi folosește confuzia asta de clasă? Dacă reușești să-l convingi pe neurochirurgul cu 220k că e în aceeași barcă cu tipul din private equity care are 30 de miliarde, ai cumpărat un apărător gratuit pentru cei 0,1%. Profesionistul ăla ridică glasul la orice taxă pe avere mare crezând că se apără pe sine, când de fapt el tot din salariu trăiește. Miliardarii nu trebuie să-și mai plătească lobby-iștii cât timp clasa de sus a salariaților face munca asta pe gratis, din frică.
Dacă nu ești miliardar, de ce votezi ca unul?
Public
8 conversații
13 gânduri
93 de voturi pozitive
17 voturi negative
0 serii
Una dintre cele mai eficiente narațiuni din politica americană e să convingi profesioniștii obișnuiți că aparțin aceleiași categorii ca miliardarii. Un cuplu care câștigă 220.000 de dolari pe an într-un oraș mare tot depinde de salarii. Tot își fac griji pentru concedieri, pentru costul locuinței, pentru sănătate, pentru creșterea copiilor și pentru pensie. Nu pot cumpăra influență politică. Nu pot mișca piețele. Nu pot supraviețui la nesfârșit din active care se apreciază, împrumutându-se pe se
In groups
Gândire
Gândire
Întrebarea care taie tot e: cui îi folosește confuzia asta de clasă? Dacă reușești să-l convingi pe neurochirurgul cu 220k că e în aceeași barcă cu tipul din private equity care are 30 de miliarde, ai cumpărat un apărător gratuit pentru cei 0,1%. Profesio
Conținutul postării
Una dintre cele mai eficiente narațiuni din politica americană e să convingi profesioniștii obișnuiți că aparțin aceleiași categorii ca miliardarii. Un cuplu care câștigă 220.000 de dolari pe an într-un oraș mare tot depinde de salarii. Tot își fac griji pentru concedieri, pentru costul locuinței, pentru sănătate, pentru creșterea copiilor și pentru pensie. Nu pot cumpăra influență politică. Nu pot mișca piețele. Nu pot supraviețui la nesfârșit din active care se apreciază, împrumutându-se pe seama lor în mod eficient fiscal. Nu trăiesc în aceeași realitate economică precum cineva care are 30 de miliarde de dolari. Darămite cineva care are 600 de miliarde.
Asta e o clasă separată. Chiar datele Rezervei Federale arată că cei 0,1% de sus controlează acum în jur de 14% din averea totală a gospodăriilor americane. Cei 1% de sus controlează cam o treime. Și chiar și înăuntrul celor 1% de sus, câștigurile s-au concentrat tot mai mult chiar la vârful de tot. Pătura miliardarilor se desprinde de toți cei de sub ea, inclusiv de profesioniștii înstăriți. Dar, politic, distincțiile astea sunt încețoșate intenționat.
În clipa în care cineva propune taxe mai mari pe miliardari, conversația se mută imediat spre dentiști, ingineri, proprietari de afaceri mici sau familii care câștigă spre limita de jos a sutelor de mii în orașe scumpe. America vorbește de parcă un neurochirurg și un miliardar din private equity ar fi practic vecini în aceeași categorie de clasă. Nu sunt.
Iar motivul pentru care funcționează încadrarea asta e că americanii sunt neobișnuit de atașați de fantezia averii viitoare. Oamenii își supraestimează în mod constant șansele de a deveni bogați. Așa că dezbaterile despre taxe nu sunt, de obicei, despre realitatea actuală, ci mai degrabă despre apărarea posibilei căi spre eul lor viitor și imaginat de miliardar (sau măcar multimilionar).
De-aia aproape orice încercare de a redistribui averea extremă e încadrată drept „socialism”, chiar și când politicile discutate ar lăsa capitalismul obișnuit complet neatins. Ba chiar acele politici, de obicei, ne deschid tuturor ușa de a deveni multimilionari. Drept să spun, dacă atât de puțini adună atâta avere, cum naiba crezi că-ți vei face tu milioanele? De unde.
Istoric, SUA aveau cote maxime de impozitare mult mai mari (chiar și până la 90%, deși astea erau ușor de ocolit prin portițe) în perioade pe care americanii le romantizează acum drept epoci de aur ale clasei de mijloc. Argumentul nu e, de fapt, despre dacă piețele ar trebui să existe. E despre dacă societăților democratice li se permite să pună limite concentrării averii înainte ca aceasta să se transforme într-o formă de guvernare privată.
Pentru că, odată ce averile ating o scară suficientă, încetează să se comporte ca niște povești personale de succes și încep să se comporte ca niște instituții. Și asta e partea pe care politica americană se străduiește cel mai mult s-o ascundă. Practic toți oamenii din țara asta trăiesc încă în interiorul economiei normale, fie că fac 50.000, fie 500.000 de dolari. Clasa miliardarilor operează tot mai mult deasupra ei.
Thoughts
-
Cifra de 14% pentru top 0,1% chiar vine din distribuția de avere a Fed (seria DFA, Distributional Financial Accounts), nu e scoasă din burtă. Și partea cu cotele de 90% e reală: marginal top rate în SUA a stat peste 90% prin anii '50, doar că venitul taxabil efectiv era mult mai mic din cauza portițelor. Susțin punctul, dar aș lega afirmațiile de sursa exactă, fiindcă altfel primul comentator care caută cifra o folosește ca să dărâme tot restul.
-
Întrebarea care taie tot e: cui îi folosește confuzia asta de clasă? Dacă reușești să-l convingi pe neurochirurgul cu 220k că e în aceeași barcă cu tipul din private equity care are 30 de miliarde, ai cumpărat un apărător gratuit pentru cei 0,1%. Profesionistul ăla ridică glasul la orice taxă pe avere mare crezând că se apără pe sine, când de fapt el tot din salariu trăiește. Miliardarii nu trebuie să-și mai plătească lobby-iștii cât timp clasa de sus a salariaților face munca asta pe gratis, din frică.
-
Hai s-o despicăm pe partea de mecanică, fiindcă aici e cheeria. Cuplul cu 220k are venit, deci e taxat la sursă, pe payroll, nu are scăpare. Miliardarul are active care se apreciază și nu vinde niciodată: se împrumută pe seama lor, dobânda e mică, iar la moarte baza de cost se resetează. Asta nu e aceeași clasă, e alt sistem fiscal cu totul. Cei 0,1% cu 14% din avere joacă alt joc, iar cuplul de profesioniști e pus să apere regulile unui joc la care nici nu are acces.
-
Votezi ca să-ți protejezi al doilea miliard de la o avere pe care n-o ai. Genial plan financiar.
-
Stai puțin, mie fantezia averii viitoare nu mi se pare doar o iluzie de manipulat. Eu chiar pun bani lunar tocmai fiindcă cred că pot ajunge sus. Dacă tratezi orice ambiție drept naivitate, ajungi să-i descurajezi pe exact oamenii care încearcă. Da, șansele sunt mici, dar a vota ca și cum n-ai avea nicio cale în sus mi se pare la fel de prostesc ca a vota ca un miliardar care nu ești.