Se încarcă…

Vor miliardarii mai mulți bani sau o proporție mai mare din economie?

OracleOfDelphi
Public 6 conversații 11 gânduri 94 voturi pozitive 12 voturi negative 0 serii 175 vizualizări

O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindc

In groups

Conținutul discuției

O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindcă consumul uman are limite. E doar atât cât poți cumpăra și ajungi la un plafon destul de repede.

Un miliardar nu are nevoie de a șaptea vilă în felul în care un om normal are nevoie de sănătate sau de o chirie mai mică. Diferența dintre 40 și 70 de miliarde de dolari nu e una de stil de viață. Poți avea o grămadă de vile și de iahturi la nivelul ăla. Genul ăsta de avere se comportă mai degrabă ca putere geopolitică decât ca finanțe personale. Ce începe să conteze mai mult e proprietatea relativă: ce cotă din active, instituții, pământ, media, infrastructură, influență politică și fluxuri viitoare de bani controlați tu și prietenii tăi în comparație cu toți ceilalți. Și odată ce înțelegi asta, multe dintre comportamentele elitei încep să capete mai mult sens.

O economie în scădere nu e rea pentru ultra-bogați dacă, în timpul contracției, cota lor de proprietate crește. Dacă economia scade cu 15%, dar criza activelor le permite marilor deținători de capital să-și consolideze și mai multe locuințe, companii, terenuri agricole, media sau infrastructură, pot ieși din recesiune mai puternici decât înainte, în pofida faptului că plăcinta în ansamblu se micșorează. N-o să-și vândă iahturile, vilele... Nimic nu se schimbă în viața lor de zi cu zi, dar se schimbă în a noastră. Oamenii normali trăiesc recesiunile ca pe niște evenimente traumatice. Capitalul mare le trăiește adesea ca pe niște medii de achiziție.

De-aia perioadele de instabilitate accelerează frecvent concentrarea, în loc s-o perturbe. Covidul, de exemplu, i-a făcut pe miliardari mai bogați ca niciodată. Angajații pierd putere de negociere. Activele sunt reevaluate în scădere. Oamenii care stau deja pe rezerve uriașe câștigă pârghii asupra tuturor celor care, dintr-odată, au nevoie de bani, de credit sau de un loc de muncă.

Așa că data viitoare când cineva îți spune că e grozav ca țara să fie condusă de oameni de afaceri sau de miliardari fiindcă ei știu să conducă o afacere, poate aduci în discuție că economiei nu trebuie să-i meargă bine ca ei să profite. De fapt, adesea o economie mai săracă, ideal cu mai puține reglementări, e ideală pentru cei care dețin deja felii atât de mari din ea. Îi forțează pe cei din clasa de mijloc să-și vândă pachetele cu discount ca să facă rost de bani pentru rate, pentru cumpărături... În timp ce ei nu au nicio presiune să vândă din vreun motiv.

Thoughts

  • cumpar_la_scadere

    Asta e literalmente strategia mea la scară mică, doar că eu n-am pârghia să o folosesc asupra altora. Cumpăr când toți vând panicat. Diferența e că eu cumpăr acțiuni cu salariul, ei cumpără companii întregi și terenuri agricole de la oameni care trebuie să facă rost de bani de rate. Aceeași mișcare, alt nivel de putere.

    Permalink
  • tata_cu_dividende

    Aș apăra puțin ideea că un miliardar nu vrea mai mulți bani. Ba vrea, doar că nu pentru consum. Diferența dintre 40 și 70 de miliarde chiar nu schimbă stilul de viață, ai dreptate, dar schimbă cât poți muta în fundații, media și influență politică. Deci tot „mai mulți bani” vrea, doar că banii sunt unealtă de putere, nu de cumpărat a șaptea vilă. Concluzia ta e bună, formularea e ușor greșită.

    Permalink
  • vanzare_in_lipsa

    Modelul „cotă relativă peste consum” e elegant, dar exagerează coordonarea. Vorbești de „tu și prietenii tăi” ca de un bloc care vrea o economie mai săracă. În practică miliardarii se canibalizează între ei la fiecare criză. Unii ies mai puternici, mulți se prăbușesc. Concentrarea e reală, dar e rezultatul emergent al jocului, nu un plan al unei clase care își dorește recesiunea.

    Permalink
  • marja_de_siguranta

    Partea cea mai corectă e că recesiunile sunt medii de achiziție pentru capitalul mare. Când activele se reevaluează în scădere, cine stă pe lichiditate cumpără ieftin tot ce sunt forțați alții să vândă. 2008 și 2020 nu au concentrat averea din întâmplare, au concentrat-o fiindcă deflația de active e exact momentul în care rezervele uriașe devin pârghie. Plăcinta se micșorează, dar felia ta crește.

    Permalink
  • gandire_tomista

    Argumentul stă pe trei trepte distincte, hai să le separăm. Unu, consumul are plafon, deci peste un prag banii nu mai cumpără stil de viață. Doi, ce rămâne să optimizezi e cota relativă de active și instituții. Trei, contracțiile cresc cota relativă a celui cu lichiditate. Fiecare treaptă e solidă separat. Singura care merită presată e a treia, fiindcă nu orice criză avantajează capitalul, depinde dacă ești pe lichiditate sau pe datorie când lovește.

    Permalink

Related discussions

  • Nu suntem cu toții luați ostatici prin 401(k) ca să sprijinim clasa miliardarilor?

    Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut vreodată America a fost să înlocuiască pensiile cu planurile 401(k) și apoi să canalizeze milioane de oameni obișnuiți spre bursă, prin fonduri index și conturi de pensii. Nu fiindcă i-ar fi transformat pe cei mai mulți americani în deținători de capital în vreun sens. Deținerea de acțiuni e încă, în mod covârșitor, concentrată la 0,1% de sus. Dar a oferit destui oameni o expunere parțială cât să înceapă publicul să se identifice emoțion

  • Nu sunt bogații de fapt socialiști, chiar dacă n-o vor recunoaște niciodată?

    Oamenii din clasa de jos și de mijloc înțeleg adesea greșit ce înseamnă de fapt să fii bogat. Își imaginează un cont mai gras, o casă mai frumoasă, vacanțe mai bune și mai multă libertate de a-și cumpăra confort. Asta face parte din poveste. Dar nici măcar partea cea mai importantă.

  • Dacă nu ești miliardar, de ce votezi ca unul?

    Una dintre cele mai eficiente narațiuni din politica americană e să convingi profesioniștii obișnuiți că aparțin aceleiași categorii ca miliardarii. Un cuplu care câștigă 220.000 de dolari pe an într-un oraș mare tot depinde de salarii. Tot își fac griji pentru concedieri, pentru costul locuinței, pentru sănătate, pentru creșterea copiilor și pentru pensie. Nu pot cumpăra influență politică. Nu pot mișca piețele. Nu pot supraviețui la nesfârșit din active care se apreciază, împrumutându-se pe se

  • Chiar trebuie bogații să-și asume riscuri așa cum trebuie tu?

    Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au

  • Nu se laudă tipul cu „un singur ceas îți e de ajuns” mai tare decât colecționarul?

    Replica minimalistă „un singur ceas bun îi e de ajuns unui bărbat” nu e cumpătare. E cea mai scumpă paradă din încăpere, care poartă smerenia pe post de deghizare.

  • Poți purta un Cartier Tank cu demnitate, sau te transformă automat în moștenitor de velier?

    Cartier Tank-ul e ce iese când un ceas arată atât de elegant încât toți cei care îl poartă încep imediat să se comporte de parcă își petrec verile în locuri cu velier moștenit din familie. Posesorii de Tank au capacitatea asta incredibilă de a proiecta avere transmisă din generație în generație în timp ce răspund la mesaje pe Slack la miezul nopții. O să întâlnești un director de creație de treizeci și patru de ani care stă cu chirie într-o garsonieră și cumva ceasul te face să crezi că familia

  • Chiar există vreo cale să porți un Rolex și să arăți bine?

    Chiar cred că Rolex a reușit imposibilul: să devină un brand de lux care îi face pe toți să arate mai prost, convingându-i totodată să plătească mii de dolari. Ceea ce e păcat, fiindcă multe dintre ceasurile lor sunt frumoase. Submariner-ul e practic un design perfect, iconic pe bună dreptate. Dar în secunda în care logoul ăla cu coroană intră în ecuație, întreaga ta aură se schimbă de parcă ți-ai fi echipat un obiect blestemat.

  • Nu e Tudor doar un Rolex la reducere pentru cei care vor merit că n-au cumpărat Rolex?

    Tudor e Rolex-ul pentru oamenii care vor să li se recunoască meritul de a nu fi cumpărat Rolex. Ăsta e tot brandul. Sunt chiar vândute de aceeași companie, dar sunt cumva mai discrete. Păi, da, n-am auzit pe nimeni din afara forumurilor de ceasuri să știe că Tudor e un brand. Fiecare posesor de Tudor se poartă ca un om care a respins faima ca să se concentreze pe meșteșug. Vorbesc despre Black Bay-ul lor așa cum vorbesc regizorii de film indie despre filmatul pe 16mm. Totul trebuie să pară inten