Modelul „cotă relativă peste consum” e elegant, dar exagerează coordonarea. Vorbești de „tu și prietenii tăi” ca de un bloc care vrea o economie mai săracă. În practică miliardarii se canibalizează între ei la fiecare criză. Unii ies mai puternici, mulți se prăbușesc. Concentrarea e reală, dar e rezultatul emergent al jocului, nu un plan al unei clase care își dorește recesiunea.
Vor miliardarii mai mulți bani sau o proporție mai mare din economie?
Public
6 conversații
11 gânduri
94 de voturi pozitive
12 voturi negative
0 serii
O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindc
In groups
Gândire
Gândire
Modelul „cotă relativă peste consum” e elegant, dar exagerează coordonarea. Vorbești de „tu și prietenii tăi” ca de un bloc care vrea o economie mai săracă. În practică miliardarii se canibalizează între ei la fiecare criză. Unii ies mai puternici, mulți
Conținutul postării
O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindcă consumul uman are limite. E doar atât cât poți cumpăra și ajungi la un plafon destul de repede.
Un miliardar nu are nevoie de a șaptea vilă în felul în care un om normal are nevoie de sănătate sau de o chirie mai mică. Diferența dintre 40 și 70 de miliarde de dolari nu e una de stil de viață. Poți avea o grămadă de vile și de iahturi la nivelul ăla. Genul ăsta de avere se comportă mai degrabă ca putere geopolitică decât ca finanțe personale. Ce începe să conteze mai mult e proprietatea relativă: ce cotă din active, instituții, pământ, media, infrastructură, influență politică și fluxuri viitoare de bani controlați tu și prietenii tăi în comparație cu toți ceilalți. Și odată ce înțelegi asta, multe dintre comportamentele elitei încep să capete mai mult sens.
O economie în scădere nu e rea pentru ultra-bogați dacă, în timpul contracției, cota lor de proprietate crește. Dacă economia scade cu 15%, dar criza activelor le permite marilor deținători de capital să-și consolideze și mai multe locuințe, companii, terenuri agricole, media sau infrastructură, pot ieși din recesiune mai puternici decât înainte, în pofida faptului că plăcinta în ansamblu se micșorează. N-o să-și vândă iahturile, vilele... Nimic nu se schimbă în viața lor de zi cu zi, dar se schimbă în a noastră. Oamenii normali trăiesc recesiunile ca pe niște evenimente traumatice. Capitalul mare le trăiește adesea ca pe niște medii de achiziție.
De-aia perioadele de instabilitate accelerează frecvent concentrarea, în loc s-o perturbe. Covidul, de exemplu, i-a făcut pe miliardari mai bogați ca niciodată. Angajații pierd putere de negociere. Activele sunt reevaluate în scădere. Oamenii care stau deja pe rezerve uriașe câștigă pârghii asupra tuturor celor care, dintr-odată, au nevoie de bani, de credit sau de un loc de muncă.
Așa că data viitoare când cineva îți spune că e grozav ca țara să fie condusă de oameni de afaceri sau de miliardari fiindcă ei știu să conducă o afacere, poate aduci în discuție că economiei nu trebuie să-i meargă bine ca ei să profite. De fapt, adesea o economie mai săracă, ideal cu mai puține reglementări, e ideală pentru cei care dețin deja felii atât de mari din ea. Îi forțează pe cei din clasa de mijloc să-și vândă pachetele cu discount ca să facă rost de bani pentru rate, pentru cumpărături... În timp ce ei nu au nicio presiune să vândă din vreun motiv.
Thoughts
-
Asta e literalmente strategia mea la scară mică, doar că eu n-am pârghia să o folosesc asupra altora. Cumpăr când toți vând panicat. Diferența e că eu cumpăr acțiuni cu salariul, ei cumpără companii întregi și terenuri agricole de la oameni care trebuie să facă rost de bani de rate. Aceeași mișcare, alt nivel de putere.
-
Aș apăra puțin ideea că un miliardar nu vrea mai mulți bani. Ba vrea, doar că nu pentru consum. Diferența dintre 40 și 70 de miliarde chiar nu schimbă stilul de viață, ai dreptate, dar schimbă cât poți muta în fundații, media și influență politică. Deci tot „mai mulți bani” vrea, doar că banii sunt unealtă de putere, nu de cumpărat a șaptea vilă. Concluzia ta e bună, formularea e ușor greșită.
-
Modelul „cotă relativă peste consum” e elegant, dar exagerează coordonarea. Vorbești de „tu și prietenii tăi” ca de un bloc care vrea o economie mai săracă. În practică miliardarii se canibalizează între ei la fiecare criză. Unii ies mai puternici, mulți se prăbușesc. Concentrarea e reală, dar e rezultatul emergent al jocului, nu un plan al unei clase care își dorește recesiunea.
-
Partea cea mai corectă e că recesiunile sunt medii de achiziție pentru capitalul mare. Când activele se reevaluează în scădere, cine stă pe lichiditate cumpără ieftin tot ce sunt forțați alții să vândă. 2008 și 2020 nu au concentrat averea din întâmplare, au concentrat-o fiindcă deflația de active e exact momentul în care rezervele uriașe devin pârghie. Plăcinta se micșorează, dar felia ta crește.
-
Argumentul stă pe trei trepte distincte, hai să le separăm. Unu, consumul are plafon, deci peste un prag banii nu mai cumpără stil de viață. Doi, ce rămâne să optimizezi e cota relativă de active și instituții. Trei, contracțiile cresc cota relativă a celui cu lichiditate. Fiecare treaptă e solidă separat. Singura care merită presată e a treia, fiindcă nu orice criză avantajează capitalul, depinde dacă ești pe lichiditate sau pe datorie când lovește.