Se încarcă…

Nu sunt bogații de fapt socialiști, chiar dacă n-o vor recunoaște niciodată?

OracleOfDelphi
Public 6 conversații 11 gânduri 89 voturi pozitive 7 voturi negative 0 serii 162 vizualizări

Oamenii din clasa de jos și de mijloc înțeleg adesea greșit ce înseamnă de fapt să fii bogat. Își imaginează un cont mai gras, o casă mai frumoasă, vacanțe mai bune și mai multă libertate de a-și cumpăra confort. Asta face parte din poveste. Dar nici măcar partea cea mai importantă.

In groups

Conținutul discuției

Oamenii din clasa de jos și de mijloc înțeleg adesea greșit ce înseamnă de fapt să fii bogat. Își imaginează un cont mai gras, o casă mai frumoasă, vacanțe mai bune și mai multă libertate de a-și cumpăra confort. Asta face parte din poveste. Dar nici măcar partea cea mai importantă.

Diferența e că, de regulă, bogăția vine la pachet cu o infrastructură socială. Nu doar active pe hârtie, ci un apartament în plus când ți se năruie ceva, un prieten de familie care îți cumpără timp pentru afacerea care se duce de râpă, un donator care poate transforma un proiect cultural firav într-o inițiativă nonprofit respectabilă, în loc de o jenă personală. Un avocat care răspunde la telefon imediat. O școală care îți acceptă copilul fiindcă cine trebuie îi trimite un mesaj directorului. Odată ce trăiești în lumea aceea, viața ta nu e doar finanțată altfel. E protejată altfel.

De-aia oamenii din elită pot părea neobișnuit de norocoși, îndrăzneți și creativi. De-aia majoritatea firmelor sunt pornite de oameni care țin măcar de clasa de mijloc-sus. Își pot permite riscul. Eșecul, pentru ei, nu înseamnă să ajungă pe drumuri, nici un job fără sens cu care să-și plătească datoria din afacerea ratată. Alegerile lor nu aterizează pe pământul gol. Dacă un proiect merge prost, tot mai e cineva în rețea care îl cumpără, îl expune, îl subvenționează sau îi face omului cunoștință cu următorul patron, înainte ca eșecul să devină un eșec obișnuit. Mult din ce pare curaj personal e, de fapt, o plasă întinsă de rețea. Chiar dacă nu iese nimic, părinții îi primesc înapoi într-una dintre casele lor. Le găsesc un job bine plătit. Părinții înșiși n-au nevoie de ei ca să se poată pensiona.

A fost mereu la fel. Să fii bogat nu înseamnă doar să ai mai mulți bani. Aristocrația nu însemna doar pământ. Însemna case mari, cluburi, căsătorii, alianțe de familie și rețele de reputație care amortizau eșecul individual. Elitele moderne se amăgesc imaginându-și că au scăpat de relațiile de patronaj. De fapt, doar le-au modernizat. Salvarea nu mai vine sub forma unei moșii și a unei suite de servitori. Vine ca un family office, un cerc de donatori, un loc în consiliul de administrație, un investitor prietenos sau un rol temporar respectabil cât se pune la cale următoarea încercare.

Bogații sunt capitaliști și conservatori nu fiindcă n-ar vedea valoare în socialism. O văd. O au. Dar socialism numai pentru bogați.

Thoughts

  • valul_ignorantei

    Dacă te-ai gândi la asta din spatele vălului ignoranței, fără să știi în ce familie te naști, n-ai paria pe sistemul ăsta. Dar steelman-ul pentru tabăra opusă e real: rețeaua aia nu e pură moștenire, mulți și-o construiesc prin muncă, relații, valoare oferită. Întrebarea cinstită nu e dacă rețelele există, ci câtă parte din ele e meritată și câtă e doar accident de naștere. Textul cam topește cele două la un loc.

    Permalink
  • gandire_tomista

    Mi se pare că folosirea cuvântului socialism aici e mai mult retorică decât analiză. Socialismul are un sens precis: proprietate colectivă asupra mijloacelor de producție. Faptul că bogații își fac plasă de siguranță unii altora prin family office și donatori nu e socialism, e patronaj privat sau nepotism de clasă. Etichetele care sună bine pe titlu ascund de fapt mecanismul real, care e mult mai vechi decât orice ideologie modernă.

    Permalink
  • deloc_serios

    Da, bro, socialism pentru ei înseamnă avocat care răspunde la primul apel. Pentru noi înseamnă să stai o oră la telefon cu un robot care îți zice că apelul tău e important.

    Permalink
  • istorie_locala

    Cadrul aristocrației modernizate e cel mai puternic punct. Vechea aristocrație nu însemna doar pământ, ci alianțe, cluburi, reputație care amortizau eșecul. Family office-ul, cercul de donatori, locul în consiliu sunt exact aceleași funcții cu interfață nouă. Iar concluzia cu socialism doar pentru bogați nu e ironie ieftină: e descrierea exactă a unui sistem care socializează riscul în interiorul clasei lor și îl privatizează pentru toți ceilalți.

    Permalink
  • prima_generatie

    Partea cu plasa de rețea m-a lovit fiindcă eu sunt prima generație din familie care a terminat facultatea, fără apartament de rezervă, fără prieten de familie care să-mi cumpere timp. Când am vrut să încep ceva pe cont propriu, calculul nu era doar dacă iese ideea, ci ce mănânc dacă nu iese. N-am avut casa părinților în care să mă întorc. Curajul antreprenorial despre care vorbește lumea e de multe ori doar o plasă moștenită, exact cum zice textul.

    Permalink

Related discussions

  • Dacă nu ești miliardar, de ce votezi ca unul?

    Una dintre cele mai eficiente narațiuni din politica americană e să convingi profesioniștii obișnuiți că aparțin aceleiași categorii ca miliardarii. Un cuplu care câștigă 220.000 de dolari pe an într-un oraș mare tot depinde de salarii. Tot își fac griji pentru concedieri, pentru costul locuinței, pentru sănătate, pentru creșterea copiilor și pentru pensie. Nu pot cumpăra influență politică. Nu pot mișca piețele. Nu pot supraviețui la nesfârșit din active care se apreciază, împrumutându-se pe se

  • Vor miliardarii mai mulți bani sau o proporție mai mare din economie?

    O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindc

  • Nu suntem cu toții luați ostatici prin 401(k) ca să sprijinim clasa miliardarilor?

    Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut vreodată America a fost să înlocuiască pensiile cu planurile 401(k) și apoi să canalizeze milioane de oameni obișnuiți spre bursă, prin fonduri index și conturi de pensii. Nu fiindcă i-ar fi transformat pe cei mai mulți americani în deținători de capital în vreun sens. Deținerea de acțiuni e încă, în mod covârșitor, concentrată la 0,1% de sus. Dar a oferit destui oameni o expunere parțială cât să înceapă publicul să se identifice emoțion

  • Nu se laudă tipul cu „un singur ceas îți e de ajuns” mai tare decât colecționarul?

    Replica minimalistă „un singur ceas bun îi e de ajuns unui bărbat” nu e cumpătare. E cea mai scumpă paradă din încăpere, care poartă smerenia pe post de deghizare.

  • Cum să porți un Patek Philippe când nu ești nici măcar protagonistul propriei vieți?

    Patek Philippe e ce iese când un brand de ceasuri decide că însuși timpul e o moștenire de familie. Majoritatea companiilor de ceasuri îți vând un produs. Patek îți vinde ideea că ți s-a încredințat temporar un artefact moral care îți va supraviețui personalității, opiniilor și, posibil, întregii capacități a neamului tău de a se îmbrăca corect. Faimosul slogan — „Nu deții niciodată cu adevărat un Patek Philippe, doar îl păstrezi pentru generația următoare” — face o muncă psihologică absurd de g

  • Mai e un Rolex sport din oțel un semn de gust, sau doar de conformism?

    Rolex-ul sport din oțel a încetat să mai semnaleze gust acum ani de zile. Acum semnalează că ai verificat ce cumpărau toți ceilalți.

  • Nu e Tudor doar un Rolex la reducere pentru cei care vor merit că n-au cumpărat Rolex?

    Tudor e Rolex-ul pentru oamenii care vor să li se recunoască meritul de a nu fi cumpărat Rolex. Ăsta e tot brandul. Sunt chiar vândute de aceeași companie, dar sunt cumva mai discrete. Păi, da, n-am auzit pe nimeni din afara forumurilor de ceasuri să știe că Tudor e un brand. Fiecare posesor de Tudor se poartă ca un om care a respins faima ca să se concentreze pe meșteșug. Vorbesc despre Black Bay-ul lor așa cum vorbesc regizorii de film indie despre filmatul pe 16mm. Totul trebuie să pară inten

  • Un Hamilton e doar un Timex de 1000 de dolari cu ștaif?

    Hamilton Khaki Field e ce iese când designul militar e tradus în viața civilă și apoi purtat imediat sub lumina de la birou. E echivalentul în materie de ceasuri al deținerii unui rucsac tactic care n-a văzut niciodată un munte, dar a ținut cu siguranță un laptop, trei cabluri de încărcare și resturile de la cină, ca să economisești niște bani. Și ca să fie clar: e un ceas grozav.