Parcul Național Saguaro înseamnă, în esență, câteva ore de condus prin jur ca să te uiți la o singură plantă extrem de hotărâtă. Hotărâtă să supraviețuiască acolo unde plantele nu reușesc și unde oamenii sigur n-ar trebui nici să se gândească să trăiască. Dar asta definește toată Arizona.
Și, ca să fim corecți, cactușii saguaro chiar impresionează. Sunt enormi. Unii au două sute de ani. Doar că, la un moment dat, creierul tău începe să-i bage pe toți în același sertar mental etichetat „cactus mare”. Uite, e un cactus. Doar că mare și un pic ciudat
„Ăsta are două brațe.”
„Ăsta are trei brațe.”
„Ăsta e strâmb... wow!”
„O, și ăsta e strâmb!”
„Deci la ce oră ne întoarcem la hotel?”
La un moment dat îți dai seama că toată experiența din parc se reduce la a atribui personalități unor legume. Deșertul în sine e frumos în felul ăla aspru, arizonian, în care totul pare și mort, și complet pregătit să te omoare, iar unora chiar le place asta. Nu știu, eu iubesc viața. Fiecare plantă pare acoperită de spini, otravă sau o profundă ranchiună personală. Până și aerul pare ascuțit.
Iar căldura are o calitate de-a dreptul jignitoare. Nu căldura aia umedă, transpirantă, ci căldură uscată, căldură de cuptor. Nici măcar nu apuci să transpiri, fiindcă se evaporă imediat ce-ți iese de pe piele. O căldură care face ca volanul să pară că n-a fost niciodată menit să fie atins.
E ceva foarte amuzant și în felul în care oamenii fotografiază cactușii cu atâta seriozitate. Vezi vizitatori lăsându-se dramatic pe vine la apus, încercând să surprindă complexitatea emoțională a ceea ce, până la urmă, e doar un tub uriaș plin de țepi.
Apusurile chiar dau tare pe-acolo. Cerul se face portocaliu și mov, siluetele cactușilor saguaro se întind peste deșert și, dintr-odată, tot peisajul începe să arate ca primul cadru dintr-un western vechi în care toți mor plini de praf. Problema e că, după un timp, cam... ai văzut cactusul.
