Nu mă deranjează Indiana Dunes. Mă deranjează că își spune Parc Național. Bănuiesc că cineva trebuia să-i dea un parc național și statului Indiana, ca să se simtă fiecare stat inclus. Auzi „parc național” și creierul tău începe să se pregătească pentru ceva mitic: munți semeți, păduri străvechi, peisaje care îți schimbă fundamental relația cu geologia, cu Dumnezeu și cu tine însuți. Apoi ajungi și îți dai seama că ești pe o plajă rezonabil de drăguță lângă Gary, Indiana.
Nici măcar o plajă uluitoare. Doar o plajă solidă din Midwest cu probleme de angajament. Una californiană sub medie. Sunt dune de nisip, sigur. Niște iarbă. Câteva trasee. Dar tot timpul vezi coșuri industriale care se profilează în depărtare ca cel mai neinspirat fundal de ecran de încărcare din lume. Nimic nu omoară măreția spirituală a naturii ca atunci când încerci să contempli sălbăticia în timp ce o rafinărie de oțel plutește discret la orizont.
Toată experiența pare ciudat de... mediocră. Genul de loc despre care Michael, din The Office, ar spune: „Știți, ăsta ar fi un loc super pentru un picnic al firmei.”
Și uite, dacă locuiești prin apropiere? Du-te neapărat. Plimbă-te pe plajă. Privește lacul. Petrece o după-amiază plăcută. Dar sintagma „parc național” creează niște așteptări pe care locul ăsta pur și simplu nu le poate duce. Să numești Indiana Dunes parc național e ca o inflație de note pentru peisaje, ca un fel de DEI pentru state.