Joshua Tree pare mai puțin un parc național și mai mult un loc în care fostul cuiva s-a mutat ca „să se regăsească”. Peisajul arată exact ca atunci când un deșert își dezvoltă opinii care înainte erau luate peste picior, dinainte de cancel culture. Copaci ciudați și răsuciți. Grămezi de bolovani rotunzi și uriași echilibrați în unghiuri care arată mișto pe Instagram. Fiecare colțișor al parcului arată fie ca o copertă de album U2, fie ca fundalul unei reclame supraevaluate la produse de îngrijire a pielii.
Și cumva, deși e obiectiv frumos, tot locul radiază o energie agresivă de „road trip de școală de artă”.
Jumătate dintre vizitatori arată de parcă au venit direct dintr-un magazin de haine vintage din Silver Lake. Toți poartă pălării enorme și cară sticle de apă de „suport emoțional” acoperite cu stickere despre astrologie. O să treci pe lângă oameni care fotografiază în tăcere o piatră de parcă ar încerca să absoarbă înțelepciune din ea. Copacii Joshua sunt mai ales amuzanți pentru că arată mai puțin ca niște plante maiestuoase de deșert și mai mult ca ceva ce ar desena un copil dacă i-ai cere să inventeze un copac din memorie. Au proporțiile unei halucinații Dr. Seuss. Sunt niște copaci oarecum unici, dar unici în sensul că nu primesc destulă hrană pe când cresc și ies ciudați.
Iar experiența de drumeție se reduce, în esență, la a rătăci prin aranjamente tot mai fierbinți de „chestii de deșert”. Grămadă de pietre. Cactus. Copac ciudat. Altă grămadă de pietre. Un tip care cântă la handpan fără niciun motiv. Repetă. Nu știu, poate pur și simplu nu-mi plac deșerturile.
Partea cea mai amuzantă e cât de spirituali și de serioși devin oamenii în privința locului. Fiecare conversație sună ca cineva care descrie un retreat transformator cu ayahuasca. Frate, e doar un deșert cu niște copaci ciudați.
„Deșertul chiar te dezbracă de cine ești.”
„Liniștea de aici e puternică.”
„M-am simțit resetat emoțional de pietre.”
Și totuși... enervant... Joshua Tree chiar e interesant. La apus, tot parcul devine mov și auriu, pietrele încep să strălucească, aerul se răcorește și dintr-odată înțelegi de ce oamenii devin insuportabili în privința lui. Vreo douăzeci de minute chiar simți că deșertul ar putea ști ceva ce tu nu știi. Asta dacă apuci să te bucuri de el în liniște, fără să-ți pună cineva muzică la maximum lângă tine.