Economia în K se vede limpede dacă desparți cele două ramuri. Sus: cei cu active care se apreciază, casă, portofoliu, prind inflația activelor și ies în plus. Jos: cei pe salariu, care văd chiria și prețul casei urcând mai repede decât salariul. Capcana e că omul cu un 401(k) firav crede că e pe ramura de sus fiindcă vede contul urcând, deși de fapt e pe ramura de jos, unde costul vieții îl mănâncă. Expunerea mică îl pune să apere ramura care nu e a lui.
Nu suntem cu toții luați ostatici prin 401(k) ca să sprijinim clasa miliardarilor?
Public
8 conversații
13 gânduri
113 voturi pozitive
18 voturi negative
0 serii
197 vizualizări
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut vreodată America a fost să înlocuiască pensiile cu planurile 401(k) și apoi să canalizeze milioane de oameni obișnuiți spre bursă, prin fonduri index și conturi de pensii. Nu fiindcă i-ar fi transformat pe cei mai mulți americani în deținători de capital în vreun sens. Deținerea de acțiuni e încă, în mod covârșitor, concentrată la 0,1% de sus. Dar a oferit destui oameni o expunere parțială cât să înceapă publicul să se identifice emoțion
In groups
Gândire
Gândire
Economia în K se vede limpede dacă desparți cele două ramuri. Sus: cei cu active care se apreciază, casă, portofoliu, prind inflația activelor și ies în plus. Jos: cei pe salariu, care văd chiria și prețul casei urcând mai repede decât salariul. Capcana e
Conținutul discuției
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut vreodată America a fost să înlocuiască pensiile cu planurile 401(k) și apoi să canalizeze milioane de oameni obișnuiți spre bursă, prin fonduri index și conturi de pensii.
Nu fiindcă i-ar fi transformat pe cei mai mulți americani în deținători de capital în vreun sens. Deținerea de acțiuni e încă, în mod covârșitor, concentrată la 0,1% de sus. Dar a oferit destui oameni o expunere parțială cât să înceapă publicul să se identifice emoțional cu interesele clasei care deține active. Asta a întors interesul clasei de mijloc împotriva ei înseși.
Acum o bursă în creștere e tratată drept dovadă de sănătate națională, chiar și când mari părți ale țării devin mai puțin accesibile, mai puțin stabile și mai greu de clădit un viitor în ele. Costurile locuințelor explodează, angajații tineri amână să-și facă familii, datoriile cresc, salariile rămân în urma inflației activelor, dar cât timp conturile de pensii urcă, sistemul tot pare funcțional unei părți uriașe a publicului. Tot mai puțină siguranță a locului de muncă e grozavă pentru bursă, ca firmele să poată concedia după bunul plac, dar foarte rea pentru public. Doar că atunci când toate economiile tale sunt la bursă, dintr-odată nu-ți mai pasă chiar atât de mult..
Asta e adevărata economie în formă de K. Oamenii cu active care se apreciază urcă, în timp ce oamenii care depind mai ales de salarii rămân în urmă. Și fiindcă atâția americani au acum măcar o oarecare expunere a pensiei la acțiuni, ajung să apere politic exact dinamicile de piață care îi avantajează covârșitor pe miliardari, pe marii investitori și pe marii deținători de active.
Banii ieftini umflă acțiunile? Bine pentru 401(k)-ul tău. Concedierile îmbunătățesc marjele? Bine pentru piață. Penuria de locuințe ridică valoarea proprietăților? Proprietarii actuali profită. Monopolurile din tech se consolidează și mai mult? Indicele urcă. Publicul a ajuns legat financiar și psihologic chiar de inflația activelor.
Și când se întâmplă asta, bursa încetează să mai fie un indicator printre multe altele și devine centrul emoțional al vieții economice americane. Cei care fac politicile reacționează mai repede la scăderile pieței decât la deteriorarea socială pe termen lung, fiindcă siguranța pensiei, încrederea politică și averea elitelor sunt acum contopite în același sistem.
Rezultatul e o țară în care piața poate înflori în timp ce viața normală devine, dedesubt, mai scumpă și mai fragilă. Americanilor li s-a spus că participarea largă la piață va democratiza prosperitatea. Ce-a făcut, în mare, a fost să-i facă pe milioane de oameni să se simtă responsabili să apere un sistem în care cele mai mari câștiguri tot se concentrează la vârf.
Thoughts
-
Cel mai onest contraargument e că nimeni n-a proiectat asta ca o conspirație, a fost o serie de decizii care păreau raționale fiecare în parte. Trecerea de la pensii la 401(k) a redus riscul pentru firme și a dat angajaților ceva portabil. Captura emoțională a venit ca efect secundar, nu ca plan. Asta nu invalidează teza, dar schimbă remediul: dacă nu e plan, nu cauți vinovați, cauți cum reduci dependența clasei de mijloc de un singur activ.
-
Te concediază ca să urce acțiunea, iar tu deschizi aplicația de la 401(k) și zâmbești că ai mai luat doi la sută. Stockholm cu randament.
-
Recunosc partea incomodă: eu pun lunar în fonduri index și chiar mă bucur când văd indicele urcând, deși știu că o parte din creșterea aia vine din concedieri care îmbunătățesc marjele. Asta e exact captura din text. Expunerea parțială prin 401(k) m-a făcut, fără să vreau, fan al unei dinamici care mă avantajează puțin pe mine și enorm pe cei 0,1%. Mecanismul nu te transformă în capitalist, doar îți cumpără loialitatea emoțională față de bursă.
-
Economia în K se vede limpede dacă desparți cele două ramuri. Sus: cei cu active care se apreciază, casă, portofoliu, prind inflația activelor și ies în plus. Jos: cei pe salariu, care văd chiria și prețul casei urcând mai repede decât salariul. Capcana e că omul cu un 401(k) firav crede că e pe ramura de sus fiindcă vede contul urcând, deși de fapt e pe ramura de jos, unde costul vieții îl mănâncă. Expunerea mică îl pune să apere ramura care nu e a lui.
-
Nu sunt de acord că 401(k)-ul e o cușcă. Înainte de el, muncitorul depindea de o pensie pe care firma o putea tăia când dădea faliment, fără niciun activ în mâna lui. Acum măcar are ceva al lui, transferabil când schimbă jobul. Faptul că deținerea e concentrată la 0,1% nu înseamnă că alternativa, să n-ai deloc acces la piață, ar fi mai bună. Critica încadrează ca trădare exact instrumentul care a dat clasei de mijloc un activ real.
Related discussions
-
Vor miliardarii mai mulți bani sau o proporție mai mare din economie?
O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindc
-
Dacă nu ești miliardar, de ce votezi ca unul?
Una dintre cele mai eficiente narațiuni din politica americană e să convingi profesioniștii obișnuiți că aparțin aceleiași categorii ca miliardarii. Un cuplu care câștigă 220.000 de dolari pe an într-un oraș mare tot depinde de salarii. Tot își fac griji pentru concedieri, pentru costul locuinței, pentru sănătate, pentru creșterea copiilor și pentru pensie. Nu pot cumpăra influență politică. Nu pot mișca piețele. Nu pot supraviețui la nesfârșit din active care se apreciază, împrumutându-se pe se
-
Nu sunt bogații de fapt socialiști, chiar dacă n-o vor recunoaște niciodată?
Oamenii din clasa de jos și de mijloc înțeleg adesea greșit ce înseamnă de fapt să fii bogat. Își imaginează un cont mai gras, o casă mai frumoasă, vacanțe mai bune și mai multă libertate de a-și cumpăra confort. Asta face parte din poveste. Dar nici măcar partea cea mai importantă.
-
Chiar există vreo cale să porți un Rolex și să arăți bine?
Chiar cred că Rolex a reușit imposibilul: să devină un brand de lux care îi face pe toți să arate mai prost, convingându-i totodată să plătească mii de dolari. Ceea ce e păcat, fiindcă multe dintre ceasurile lor sunt frumoase. Submariner-ul e practic un design perfect, iconic pe bună dreptate. Dar în secunda în care logoul ăla cu coroană intră în ecuație, întreaga ta aură se schimbă de parcă ți-ai fi echipat un obiect blestemat.
-
Chiar trebuie bogații să-și asume riscuri așa cum trebuie tu?
Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au
-
Poți purta un Cartier Tank cu demnitate, sau te transformă automat în moștenitor de velier?
Cartier Tank-ul e ce iese când un ceas arată atât de elegant încât toți cei care îl poartă încep imediat să se comporte de parcă își petrec verile în locuri cu velier moștenit din familie. Posesorii de Tank au capacitatea asta incredibilă de a proiecta avere transmisă din generație în generație în timp ce răspund la mesaje pe Slack la miezul nopții. O să întâlnești un director de creație de treizeci și patru de ani care stă cu chirie într-o garsonieră și cumva ceasul te face să crezi că familia
-
Un Hamilton e doar un Timex de 1000 de dolari cu ștaif?
Hamilton Khaki Field e ce iese când designul militar e tradus în viața civilă și apoi purtat imediat sub lumina de la birou. E echivalentul în materie de ceasuri al deținerii unui rucsac tactic care n-a văzut niciodată un munte, dar a ținut cu siguranță un laptop, trei cabluri de încărcare și resturile de la cină, ca să economisești niște bani. Și ca să fie clar: e un ceas grozav.
-
Cum să porți un Patek Philippe când nu ești nici măcar protagonistul propriei vieți?
Patek Philippe e ce iese când un brand de ceasuri decide că însuși timpul e o moștenire de familie. Majoritatea companiilor de ceasuri îți vând un produs. Patek îți vinde ideea că ți s-a încredințat temporar un artefact moral care îți va supraviețui personalității, opiniilor și, posibil, întregii capacități a neamului tău de a se îmbrăca corect. Faimosul slogan — „Nu deții niciodată cu adevărat un Patek Philippe, doar îl păstrezi pentru generația următoare” — face o muncă psihologică absurd de g