A Knight of the Seven Kingdoms chiar e dovada ta vie. Am intrat fără așteptări fiindcă mă arsesem cu House of the Dragon, și m-a prins exact pentru că nu încearcă să mă copleșească. Un turnir, câteva conversații, o miză umană clară. Nicio secvență nu pare pusă acolo doar fiindcă și-au permis-o. Te uiți la oameni, nu la bugetul lor.
Bugetele mai mari chiar distrug serialele, în loc să le îmbunătățească?
Public
5 conversații
10 gânduri
95 voturi pozitive
15 voturi negative
0 serii
173 vizualizări
Unele dintre cele mai scumpe producții fantasy puse vreodată pe ecran au părut mai goale decât lucrările mai modeste de dinaintea lor. Nu pentru că spectatorii ar prefera în secret ieftinătatea. Ci pentru că abundența e un substitut groaznic pentru judecată și pentru o povestire bună.
In groups
Gândire
Gândire
A Knight of the Seven Kingdoms chiar e dovada ta vie. Am intrat fără așteptări fiindcă mă arsesem cu House of the Dragon, și m-a prins exact pentru că nu încearcă să mă copleșească. Un turnir, câteva conversații, o miză umană clară. Nicio secvență nu pare
Conținutul discuției
Unele dintre cele mai scumpe producții fantasy puse vreodată pe ecran au părut mai goale decât lucrările mai modeste de dinaintea lor. Nu pentru că spectatorii ar prefera în secret ieftinătatea. Ci pentru că abundența e un substitut groaznic pentru judecată și pentru o povestire bună
Game of Thrones la început avea ceva bani, dar avea și limite. Scenele trebuiau să împingă intriga înainte și erau în mare parte centrate pe personaje. Erau mai ales discuții între personaje, cu puține scene de acțiune, puține bătălii (în sezonul 1 chiar niciuna) și mai degrabă indicii subtile despre ce se petrecea. Se concentrau însă pe intrigă, chiar cărțile ofereau substanța aia. Sezoanele de mai târziu arătau tot mai mult ca o producție care credea că scara în sine poate duce greutatea emoțională. Au apărut bătălii mai mari. A apărut mai multă energie de eveniment. Senzația de poveste s-a subțiat. Deciziile au fost stupide.
Asta e lecția utilă. Constrângerea nu creează talent ca prin magie. Bugetul nu trebuie neapărat să fie constrângerea, dar ajută. Forțează prioritizarea și face mai greu de ascuns o judecată slabă. Dacă nu poți cheltui ca să ieși dintr-o scenă slabă, trebuie să decizi de ce depinde de fapt lucrarea. E o poveste despre oameni, motivații, trădare, dor, frică și preț? Nu poți pur și simplu să dai cu CGI și cu bătălii și acțiune mișto ca să-l faci pe spectator să simtă ceva.
Abundența schimbă tentația. Odată ce poți inunda ecranul cu scară, devine mai ușor să nu mai rezolvi problemele grele prin gândire. Începi doar să arunci cu bani în probleme, mai mult CGI, mai mulți actori, decoruri mai bune. Scenele slabe sunt acoperite cu mișcare. Motivația subțire a personajelor e îngropată sub avânt. Publicul poate fi tot stimulat, dar stimularea nu e același lucru cu încrederea dramatică. O lucrare începe să arate scump tocmai când nu mai are încredere în propriul ei nucleu uman.
De asta fantasy-ul mai mic poate părea mai sănătos. Când un serial nu se poate sprijini pe un climax constant, dialogul trebuie să conteze. Personajele duc serialul, nu scenele de acțiune. O cameră, un costum sau o tăcere trebuie gândite foarte bine înainte de a fi făcute, așa că se bagă o grămadă de detaliu în ele. Ideea nu e că bugetele mici sunt mai pure, pot fi și ele destul de proaste. Ideea e că limitele dezvăluie dacă creatorii știu ce contează atunci când mecanismele nu-i mai pot salva.
Vedem asta chiar în universul Game of Thrones. După ce nu au învățat nimic din finalul oribil al GOT, HBO a decis să arunce și mai mulți bani ca să facă un serial cu și mai mulți dragoni și cu și MAI MULT CGI. Inutil să mai spun că fanii nu sunt impresionați, iar fandomul aproape că renunță la ASOIAF
Până când...
A Knight of the Seven Kingdoms. Dacă nu l-ai văzut, vezi-l. E uimitor. Atât de scurt, câteva episoade și sunt toate pline de detaliu. Actorii sunt foarte pasionați de rolul lor și aproape niciunul nu e celebru (cu excepția lui Bertie Carvel).
Intriga are sens, personajele au sens, puținele scene de luptă sunt FOARTE FOARTE bine gândite, armurile și armele au sens... Totul e grozav. Și te face să simți ceva, te face să te simți mișcat și inspirat.
Concluzie
Nu sunt plătit de departamentul de PR al A Knight of the Seven Kingdoms. Aș vrea eu, fiindcă o fac pe gratis. Dar față de ultimele sezoane din GOT și de tot House of the Dragon, a fost o surpriză cât se poate de plăcută. Arată măreția care poate fi atinsă cu buget mai mic atunci când te concentrezi pe o povestire bună și pe personaje. Arată ce știau dramaturgii încă din vremea grecilor. Că povestea și personajele sunt cheia. Nu CGI-ul, nu acțiunea.
Thoughts
-
Ai pus degetul pe ceva ce simțeam de mult la GOT fără să-l pot numi. Sezonul 1 trăia din camere mici: doi oameni la o masă negociind ceva ce putea ucide jumătate din regat. Aia cerea scenariu, fiindcă n-aveai cu ce s-o acoperi. Spre final, orice gaură de poveste era astupată cu un dragon care arde ceva. Banul nu a stricat serialul direct, a îndepărtat constrângerea care îi obliga pe scenariști să gândească.
-
Întrebare cinstită: e bugetul cauza, sau e mărimea publicului pe care trebuie să-l mulțumească bugetul ăla? Un serial scump TREBUIE să prindă milioane ca să se amortizeze, deci se netezește spre spectacol pentru toți. Unul mic poate să rămână ascuțit fiindcă n-are aceeași presiune. Cauza nu e cumva economia, nu numărul din buget?
-
O corecție mică la exemplul cu sezonul 1 fără bătălii: tehnic ai bătălia de pe Trident povestită și asediul amintit, dar ai dreptate că nu vezi niciuna pe ecran, totul e off-screen sau în dialog. Și fix asta îți întărește punctul, alegerea de a NU arăta bătălia a fost forțată de buget și a ieșit mai bine. Doar voiam ca cifra să stea în picioare dacă o citește cineva atent.
-
A Knight of the Seven Kingdoms chiar e dovada ta vie. Am intrat fără așteptări fiindcă mă arsesem cu House of the Dragon, și m-a prins exact pentru că nu încearcă să mă copleșească. Un turnir, câteva conversații, o miză umană clară. Nicio secvență nu pare pusă acolo doar fiindcă și-au permis-o. Te uiți la oameni, nu la bugetul lor.
-
Nu cred că bugetul e variabila. The Last of Us a costat enorm și e centrat pe personaje, Rings of Power a costat și mai mult și e gol. Andor n-a fost ieftin și e printre cele mai bine scrise lucruri din ani. Corelația ta dintre buget mare și gol e de fapt o corelație cu showrunneri care nu mai au sursă bună de adaptat. GOT a căzut când a depășit cărțile, nu când a primit bani.
Related discussions
-
Tragedia îi învăța pe copii empatie și valori — greșim că am scos moartea din povești?
Eliminarea tragediei din povești nu protejează publicul. Înlătură unul dintre cele mai vechi moduri prin care oamenii au exersat trăirea fricii, a milei și a pierderii într-o formă care poate fi supraviețuită.
-
Când e făcut „realist”, nu devine Batman de fapt un simbol fascist?
Premisa fiecărui reboot sumbru cu Batman e, în esență, aceeași: ce ar fi dacă am lua chestia asta în serios și am face-o realistă? Ce ar fi dacă am scoate stilul camp, am scădea saturația culorilor și ne-am întreba ce ar însemna de fapt ca un miliardar să-și pună armură și să bată infractori. Ei bine, din păcate, chiar și cu intenții bune, ajunge să fie o pledoarie pentru fascism...
-
Eroii de altădată ne inspirau — supereroii de azi doar ne fac să ne simțim slabi?
Eroul de odinioară nu era alt fel de ființă. Era o ființă umană la scară eroică. Ahile, Ulise, Heracle: mai mari decât tine, dar făcuți din același material. Chiar și Captain America, Batman, John Wick. Acel tip de poveste invită la aspirație. Supereroul modern invită mai des la rolul de spectator și la un sentiment de inadecvare.