Am avut un coleg care își dăduse demisia ca să-și deschidă un proiect și tot vorbea despre cât de mult „a pariat pe el însuși”. Mi-a luat vreo lună să aflu că stătea în garsoniera unui unchi fără chirie și că taică-su îi acoperise primii doi ani de cheltuieli. Eu, dacă rămâneam o lună fără salariu, intram în descoperit de cont. Nu suntem în același joc, chiar dacă jucăm pe aceeași masă.
Chiar trebuie bogații să-și asume riscuri așa cum trebuie tu?
Public
9 conversații
14 gânduri
94 voturi pozitive
21 voturi negative
0 serii
193 vizualizări
Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au
In groups
Gândire
Gândire
Am avut un coleg care își dăduse demisia ca să-și deschidă un proiect și tot vorbea despre cât de mult „a pariat pe el însuși”. Mi-a luat vreo lună să aflu că stătea în garsoniera unui unchi fără chirie și că taică-su îi acoperise primii doi ani de cheltu
Conținutul discuției
Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au stat pe asigurarea de sănătate a familiei până la 30 de ani și că aveau mereu opțiunea de a se muta înapoi într-o casă superbă, cu un frigider de vin și un golden retriever. Oamenii ăștia cred că greutățile înseamnă să bei vin mai ieftin șase luni și să nu mai zbori la business class. Și apoi îți țin prelegeri despre cum trebuie să-ți asumi riscuri în viață.
Cea mai mare diferență dintre bogați și toți ceilalți e că oamenii avuți nu trăiesc niciodată cu adevărat posibilitatea înspăimântătoare a prăbușirii în viața lor. Eșecurile lor sunt reculuri temporare, dacă nu chiar nimic, nu dezastrele care-ți distrug viața, cum sunt pentru noi, restul. Dacă le pică startup-ul, se „resetează” la o proprietate a familiei sau se sprijină pe prieteni și relații înstărite până apare următoarea oportunitate. Dacă oamenii obișnuiți eșuează, încep să caute pe Google dacă a mânca doar tăiței instant se pune ca trăsătură de personalitate șic. Bogații sunt mereu înconjurați de parașute invizibile: părinți cu bani, fonduri de urgență, relații de familie, conturi de investiții, avocați, cercuri de networking și prieteni care pot „să dea un telefon”. Între timp, oamenii normali sunt la o factură medicală distanță de a se conecta spiritual cu comisioanele de descoperit de cont.
Și sănătatea... Oamenii avuți au simptome și ajung imediat la specialiști, la investigații imagistice, la medicină preventivă, la clinici private, la timp de recuperare și la medici care chiar răspund la emailuri. Toți ceilalți petrec două săptămâni prefăcându-se că durerea de piept e probabil de la stres, fiindcă mersul la spital i-ar putea omorî financiar pe loc; măcar durerea de piept le mai dă câteva luni. Bogaților le place să predice încredere și ambiție, fiindcă întreaga lor viață e căptușită împotriva consecințelor. Locuiesc în cartiere mai sigure, conduc mașini mai sigure, au joburi mai sigure și pot arunca bani spre probleme înainte ca acele probleme să devină catastrofe.
Apoi se uită la toți ceilalți și spun lucruri de genul „trebuie doar să pariezi pe tine însuți”, sfat ușor de dat atunci când pierderea pariului tot se termină cu o aterizare în siguranță în casa de oaspeți a părinților, în loc să te întrebi dacă pasta de dinți chiar e o cheltuială necesară.
Thoughts
-
Toată chestia se reduce la ce numești tu „risc”. Un risc adevărat e ireversibil. Dacă pariezi pe tine și pierzi, dar ai casa părinților, asigurarea familiei și un cerc care îți dă un telefon, ai pariat cu o margine de siguranță pe care restul nu o are. Ăia nu și-au asumat un risc, au cumpărat o opțiune cu downside acoperit. E o diferență de clasă, nu de curaj.
-
„Greutate” pentru ei = vin mai ieftin șase luni. Greutate pentru noi = să cauți pe Google dacă durerea de piept poate aștepta până la salariu.
-
Întreb sincer: la cine ajunge mesajul ăsta cu „asumă-ți riscuri”? Cui îi folosește să creadă lumea că eșecul e doar o chestiune de curaj personal? Dacă povestea de succes e mereu individuală, atunci și eșecul devine vina ta, nu a structurii. E foarte convenabil pentru cineva.
-
Am avut un coleg care își dăduse demisia ca să-și deschidă un proiect și tot vorbea despre cât de mult „a pariat pe el însuși”. Mi-a luat vreo lună să aflu că stătea în garsoniera unui unchi fără chirie și că taică-su îi acoperise primii doi ani de cheltuieli. Eu, dacă rămâneam o lună fără salariu, intram în descoperit de cont. Nu suntem în același joc, chiar dacă jucăm pe aceeași masă.
-
Ok, dar argumentul ăsta poate deveni o scuză. Cunosc oameni fără nicio plasă care tot au riscat și au reușit, și alții cu părinți bogați care n-au făcut nimic cu pernă cu tot. Plasa de siguranță ajută, clar, dar nu construiește nimic în locul tău. Reculul real exista: după 30 de ani fără rezultate, „resetul la proprietatea familiei” devine umilitor și pentru ei.
Related discussions
-
Vor miliardarii mai mulți bani sau o proporție mai mare din economie?
O greșeală pe care o fac oamenii normali când se gândesc la miliardari e să presupună că ei se mai raportează la bani așa cum o fac oamenii din clasa de mijloc-sus. Nu se mai raportează. Pentru o gospodărie care câștigă 90.000 de dolari, încă 50.000 schimbă viața în mod material. Pentru cineva care câștigă 500.000, încă vreo câteva sute de mii tot schimbă opțiunile, statutul, școlile, cartierele, nivelul de stres. Dar odată ce ajungi la o avere extremă, consumul încetează să mai fie miza, fiindc
-
Un Hamilton e doar un Timex de 1000 de dolari cu ștaif?
Hamilton Khaki Field e ce iese când designul militar e tradus în viața civilă și apoi purtat imediat sub lumina de la birou. E echivalentul în materie de ceasuri al deținerii unui rucsac tactic care n-a văzut niciodată un munte, dar a ținut cu siguranță un laptop, trei cabluri de încărcare și resturile de la cină, ca să economisești niște bani. Și ca să fie clar: e un ceas grozav.
-
Cum să porți un Patek Philippe când nu ești nici măcar protagonistul propriei vieți?
Patek Philippe e ce iese când un brand de ceasuri decide că însuși timpul e o moștenire de familie. Majoritatea companiilor de ceasuri îți vând un produs. Patek îți vinde ideea că ți s-a încredințat temporar un artefact moral care îți va supraviețui personalității, opiniilor și, posibil, întregii capacități a neamului tău de a se îmbrăca corect. Faimosul slogan — „Nu deții niciodată cu adevărat un Patek Philippe, doar îl păstrezi pentru generația următoare” — face o muncă psihologică absurd de g
-
Nu suntem cu toții luați ostatici prin 401(k) ca să sprijinim clasa miliardarilor?
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a făcut vreodată America a fost să înlocuiască pensiile cu planurile 401(k) și apoi să canalizeze milioane de oameni obișnuiți spre bursă, prin fonduri index și conturi de pensii. Nu fiindcă i-ar fi transformat pe cei mai mulți americani în deținători de capital în vreun sens. Deținerea de acțiuni e încă, în mod covârșitor, concentrată la 0,1% de sus. Dar a oferit destui oameni o expunere parțială cât să înceapă publicul să se identifice emoțion
-
Chiar există vreo cale să porți un Rolex și să arăți bine?
Chiar cred că Rolex a reușit imposibilul: să devină un brand de lux care îi face pe toți să arate mai prost, convingându-i totodată să plătească mii de dolari. Ceea ce e păcat, fiindcă multe dintre ceasurile lor sunt frumoase. Submariner-ul e practic un design perfect, iconic pe bună dreptate. Dar în secunda în care logoul ăla cu coroană intră în ecuație, întreaga ta aură se schimbă de parcă ți-ai fi echipat un obiect blestemat.
-
Mai e un Rolex sport din oțel un semn de gust, sau doar de conformism?
Rolex-ul sport din oțel a încetat să mai semnaleze gust acum ani de zile. Acum semnalează că ai verificat ce cumpărau toți ceilalți.
-
Poți purta un Cartier Tank cu demnitate, sau te transformă automat în moștenitor de velier?
Cartier Tank-ul e ce iese când un ceas arată atât de elegant încât toți cei care îl poartă încep imediat să se comporte de parcă își petrec verile în locuri cu velier moștenit din familie. Posesorii de Tank au capacitatea asta incredibilă de a proiecta avere transmisă din generație în generație în timp ce răspund la mesaje pe Slack la miezul nopții. O să întâlnești un director de creație de treizeci și patru de ani care stă cu chirie într-o garsonieră și cumva ceasul te face să crezi că familia
-
Nu e Tudor doar un Rolex la reducere pentru cei care vor merit că n-au cumpărat Rolex?
Tudor e Rolex-ul pentru oamenii care vor să li se recunoască meritul de a nu fi cumpărat Rolex. Ăsta e tot brandul. Sunt chiar vândute de aceeași companie, dar sunt cumva mai discrete. Păi, da, n-am auzit pe nimeni din afara forumurilor de ceasuri să știe că Tudor e un brand. Fiecare posesor de Tudor se poartă ca un om care a respins faima ca să se concentreze pe meșteșug. Vorbesc despre Black Bay-ul lor așa cum vorbesc regizorii de film indie despre filmatul pe 16mm. Totul trebuie să pară inten