Panica de acum spune că inteligența artificială ne face mai proști la gândit. Poate. Dar dacă vrei să înțelegi de ce atâția angajați tineri se descurcă perfect cu aplicațiile și se împotmolesc la calculatoare, AI nu e primul loc în care să te uiți. Ruptura adâncă s-a întâmplat mai devreme, când școlile și instituțiile au decis că elevii ar trebui să interacționeze cu aparate gestionate, în loc de mașinării reale, cum au făcut millenialii.
Vechea pricepere la calculatoare se învăța, de obicei, prin frecare și prin nenorocitele alea de ecrane albastre. Se învăța piratând muzică, spărgând jocuri, descărcând viruși, încercând să faci Windows să meargă... Instalezi ceva și strici altceva. Muți fișierele în locul greșit și nu le mai găsești niciodată. Ștergi fișiere de sistem din Windows și te miri când se strică. Te lupți cu permisiunile. Recuperezi un document pierdut. Pui o imprimantă să funcționeze din încercare și eroare. Nimic din toate astea nu părea educativ pe atunci, dar te obliga să-ți construiești în minte o imagine a calculatorului ca sistem cu straturi, cu stări de eroare și cu locuri în care chiar poate sta o problemă.
Și apoi a apărut Chromebook-ul
Era Chromebook-ului a tăiat mare parte din toate astea. A fost gândit să fie ușor. În Statele Unite, Chromebook-urile au devenit categoria dominantă de dispozitive în școli, în anii 2010, mai mult sau mai puțin pentru că Google le-a promovat agresiv către școli și le-a subvenționat masiv. Din perspectiva unui administrator, schimbul e ușor de înțeles, fiindcă sunt dispozitive ieftine și sigure. Gestionezi mai ușor parcul de aparate. Le distribui mai sigur. Mai greu de stricat de către elevi. Din perspectiva elevului, sunt suficient de bune pentru Instagram, YouTube și altele asemenea. Nu pentru a învăța calculatoare, dar excelente pentru navigat. Excelente pentru Google. Fișierele aproape că nu contează. Instalări aproape că nu se fac. Permisiunile sunt ascunse. Rezolvarea problemelor la nivel de sistem e treaba altcuiva. Calculatorul nu mai pare un sistem în care poți să scormonești și începe să pară o interfață blocată prin care trebuie să navighezi corect. Dacă ți se păreau Mac-urile ușoare, ai fi șocat de un Chromebook. Se vând cu 100-200 de dolari. Hardware-ul costă MAI mult de atât. Ca de obicei, e un memento că, atunci când nu vezi produsul pe care îl vinde o companie, tu ești produsul. Google nu ți le dă gratis. Antrenează copiii să fie orientați spre web, nu să se priceapă la calculatoare.
De-aia mitul nativului digital a sunat mereu fals pentru oricine a văzut oameni folosind calculatoare sub stres. Cineva poate fi rapid în aplicațiile de lucru și, în același timp, să nu aibă aproape deloc fluență la nivel de sistem. Se mișcă prin aplicații, dar habar nu are unde stă de fapt fișierul, de ce login-ul eșuează pe un aparat și pe altul nu, sau ce să încerce când un instrument încetează să coopereze în afara scenariului ideal. Am văzut asta apărând la muncă în feluri foarte banale: oameni perfect competenți în instrumentele SaaS șlefuite, dar care înlemnesc când trebuie să găsească un fișier de log, să comprime cumsecade un folder, să rezolve o problemă de configurare locală sau să-și dea seama unde apare o eroare de permisiuni. Văd asta FOARTE des la colegii din generația Z.
Deci e AI de vină?
Pe naiba. AI e nasol, dar nu el e de vină pentru asta. E aici de vreun an (util, adică). Chromebook-urile sunt de vină. Le-au făcut ușoare și acum copiii nu mai știu ce e cu adevărat un calculator. La naiba cu Google. Da, înțeleg marketingul de tipul „voiam ca fiecare copil să aibă un calculator”, dar e limpede că au uitat partea cu „calculatorul” când au proiectat Chromebook-urile. De ce n-au putut să pună un sistem Windows pe ele? De ce versiunea aia tâmpită de Android pe un CALCULATOR?
