Fiecare artă marțială ajunge până la urmă să-și crească o religie. Karatele primește kata și atacatorii invizibili. Jiu jitsu primește arborele de descendență, centura cu tot sufletul unui om cusut în ea, profesorul. Krav maga primește scuza cu prea-letal-ca-să-facă-spar. Kung fu primește un tip care te poate doborî cu chi din capătul celălalt al unei parcări, chipurile, când nu filmează nicio cameră. Aikido primește dojoul unde toți au fost de acord dinainte să cadă. Fiecare își construiește un mic templu și vinde bilete.
Wrestlingul n-a apucat niciodată s-o facă. Wrestlingul era prea obosit.
Nu poți mistifica un sport care începe la 5:45 dimineața cu o alergare de 2 ore ca încălzire, la deal în ambele sensuri. Nu există sanscrită fiindcă nimeni n-are salivă rămasă ca s-o pronunțe. Nu există maestru, există un antrenor într-un fâș pe nume Antrenor. Nu există centură, există un singlet, care e un costum de baie elegant. Nu există sul de descendență pe perete, există un clipboard. Tot vocabularul vorbit al sportului e "tocmai am făcut wrestling", rostit plat, de un puști care n-a mâncat un carbohidrat din primăvară și care e momentan speriat de un singur strugure fiindcă strugurele ăla cântărește o sută de grame și cântarul e vineri.
Ăsta e un om care s-a deshidratat până a devenit o stafidă ca să facă 60 de kile pentru competiție. N-are glicemia necesară ca să-și dezvolte o concepție despre lume. Are urechea de conopidă, pe ambele părți, sculptată de-a lungul anilor de frecare, și o să se ducă în mormânt fără să o pomenească măcar o dată nesolicitat, fiindcă să o aducă în discuție ar cere energie și, în plus, chiar uitase că e acolo. Întreabă-l despre tehnica lui și zice că lucrau trântiri. Întreabă-l ce face și zice că a făcut wrestling în facultate, la trecut, în felul în care ai pomeni că ai avut cândva mononucleoză.
Și aici e partea care ar trebui să-i facă de râs pe toți ceilalți din clădire. E cea mai bună bază de pe pământ. Tipul de jiu jitsu cu arborele de descendență se teme în tăcere de wrestler, fiindcă wrestlerul decide dacă bătaia ajunge la sol cu totul. Strikerul cu reel-ul de momente se teme de el din același motiv, fiindcă nimic din filmarea aia nu contează când ești pe spate. Sportul cu cel mai prost departament de marketing din istoria luptelor de contact e și cel pe care se dovedește că fiecare campion l-a făcut primul. Toată chestia funcționează tocmai fiindcă nimănui nu i-au rămas caloriile ca să construiască un brand peste el, așa că a fost păstrat pur. Au dat jos kilogramele, au sărit peste misticism și au păstrat doar partea care câștigă. Antrenorul avea dreptate. Tocmai au făcut wrestling.
Hai să considerăm WWE un sport diferit...