Una dintre cele mai amuzante evoluții intelectuale din ultimul deceniu este să vezi cum oameni agresiv de seculari reinventează religia folosind terminologie de computer și apoi se poartă de parcă asta face ideea mai rațională. Teoria simulării e cel mai limpede exemplu.
Conceptul de bază e deja cunoscut, dar îl rezum: universul nostru ar putea fi o simulare artificială creată de o inteligență mult mai avansată. Realitatea e probabil programată. Conștiința ar putea exista în interiorul unui sistem proiectat. Legile fizicii ar putea fi doar niște constrângeri computaționale. Creatorii noștri ne-ar putea observa din afara simulării. Oamenii spun toate astea cu fața serioasă, în timp ce insistă că religia e o superstiție primitivă. De ce să crezi în ce-au scris niște păstori de capre de acum 2000 de ani? Hai mai bine să credem în ce-au inventat niște programatori acum 30 de ani!
Dar structural, teoria simulării e extrem de aproape de teism. O inteligență există în afara realității observabile. Acea inteligență a creat lumea. Lumea funcționează după reguli invizibile de ordin superior. Ființele umane nu pot percepe pe deplin creatorul în mod direct. Realitatea însăși ar putea conține semne ale unui design intenționat. Ar putea exista chiar straturi deasupra existenței noastre cunoscute, care depășesc înțelegerea obișnuită.
Poți să înlocuiești „Dumnezeu” cu „civilizație avansată” și „miracolele” cu „debugarea simulării”, dar emoțional și filosofic, forma e practic aceeași, odată ce dai vocabularul la o parte. Diferența e estetică.
Teoria simulării îi flatează pe oamenii moderni pentru că traduce metafizica în limbajul tehnologiei, care ne e mai familiar. Iar societățile educate au mult mai multă încredere în tehnologie decât în religie. Un programator sună științific, deci teoria simulării sună științific. O divinitate creatoare sună jenant, dar niște programatori care scriu codul lumii noastre? Da, asta trebuie să fie. Așa că oamenii strecoară înapoi în discuție instinctele metafizice străvechi prin metafore computaționale.
În loc de îngeri, ai entități de dimensiuni superioare. În loc de lege divină, ai cod-sursă. În loc de creație, ai arhitectura simulării. În loc de providență, ai design de sistem.
Partea cea mai amuzantă e că mulți entuziaști ai teoriei simulării resping religia ca fiind naivă, în timp ce îmbrățișează idei care, discutabil, sunt mai puțin întemeiate empiric decât teismul tradițional. Cel puțin religia clasică se prezintă deschis ca o credință metafizică. Teoria simulării e deseori discutată pe tonul unei probabilități științifice emergente, deși se sprijină puternic pe speculații filosofice clădite peste presupuneri speculative despre puterea de calcul și conștiința viitorului. E pur și simplu interpretarea literală a Bibliei din nou, doar că cu teme tehnologice.
O bună parte din asta vine din faptul că, psihologic, cultura elitelor moderne e incapabilă să admită că ființele umane ar putea fi pur și simplu niște creaturi religioase.
Chiar și societățile profund seculare recreează la nesfârșit substitute pentru transcendență. Dacă religia tradițională scade, oamenii nu devin materialiști pur raționali. Încep să-și asambleze mitologii de înlocuire din science fiction, psihologie, politică, cultura wellness, tehnologie, astrologie, narațiuni apocaliptice sau dinamici de cult online.
Teoria simulării se potrivește perfect în acest mediu, pentru că păstrează arhitectura emoțională a teismului, eliminând în același timp părțile pe care cultura intelectuală modernă le găsește incomode: autoritatea morală, obligația, închinarea, păcatul, revelația, tradiția moștenită.
Capeți mister cosmic fără responsabilitate. Și, cinstit vorbind, e ceva grăitor în forma anume pe care o ia această înlocuire. Societățile medievale își imaginau împărății cerești. Societățile tehnologice își imaginează computere uriașe. Oamenii tind să-și proiecteze asupra structurii realității înseși sistemele cu cel mai înalt statut. O civilizație agricolă își imaginează cicluri divine ale recoltei. O civilizație industrială își imaginează universul ca pe o mașinărie. O civilizație digitală își imaginează realitatea ca pe un software.
Asta nu face automat teoria simulării falsă. Poate că realitatea chiar e simulată, căile lui Dumnezeu sunt un mister pentru noi toți. Ideea e că mulți oameni se prefac că ideea aparține integral domeniului raționalității dure, când de fapt funcționează și psihologic, ca un confort metafizic și o poveste existențială. În practică, „trăim într-o simulare” ajunge deseori să joace exact rolul pe care l-a jucat dintotdeauna religia: să facă existența umană să pară intenționată, nu accidentală.