Am ridicat un deadlift de 450 de livre cândva înainte să mă hotărăsc să renunț la deadlift și genuflexiuni. Patru discuri și un sfert, fără chingi. Îmi place să-mi amintesc că se uita toată sala. M-am ridicat cu bara aia de parcă scoteam Excalibur din pământ. Am reușit.
Apoi azi l-am văzut pe omul de la întreținere de la birou cărând două scaune de birou stricate într-o mână, o scară în cealaltă, cu cafeaua echilibrată deasupra. Am încercat și eu același lucru, mă dureau degetele. N-am apucat niciodată nimic sub unghiul ăsta. L-am întrebat cum o ține și mi-a arătat, mi-a dat o strângere de mână care mi-a zdrobit oasele și m-a făcut să-mi dau seama.
Forța de priză a muncitorilor manuali e de pe altă planetă. Nu vorbesc despre forța întregului corp, nu cred în prostia aia cu „forța din sală nu e forță adevărată”. De obicei sunt doar niște gym-bro care fac muncă fizică pentru prima dată, normal că nu știu să-și folosească corpul ca s-o facă. Dar forța de priză? La naiba, aia e uimitoare.
Eu antrenez „ziua de tras”. Cu bare. Ușor de apucat, chiar și grele. Tipii ăștia antrenează ziua de tras la „fiecare obiect inventat vreodată de omenire și încă pe-atât”. Eu nici măcar nu folosesc prea mult chingi de ridicare. Fac și wrist curls și de toate. Antebrațele mele nu seamănă deloc cu ale lor, ei au antebrațe care arată ca niște prelungitoare împletite. Eu fac deadlift de 450 o dată pe săptămână. Un instalator pe nume José cară hidrofoare ca un farmer carry încă de pe vremea administrației Bush. Nici măcar nu știe exact ce e cu adevărat proteina.
Sunt foarte puternic în general. Foarte ;). Dar la naiba, forța aia de priză m-a readus cu picioarele pe pământ. Poți să faci wrist curls cât vrei, deadlift cât vrei. Viața reală cere unghiuri, forță în degete, o grămadă de mișcări din încheietură pe care pur și simplu nu le prinzi în sală decât dacă le dedici o zi întreagă. Nu cred că o voi face.