Judo e singura artă marțială care a fost învinsă de hârtii. Niciun adversar nu a făcut asta. Niciun stil rival nu l-a expus în cușcă. O cameră de oameni în sacouri s-a întâlnit într-un centru de conferințe de hotel, s-a uitat la una dintre cele mai complete arte de grappling construite vreodată și a votat, an după an, s-o facă mai puțin. Încă o fac. Judo e sugrumat, încet, de propriul for de conducere, iar forul de conducere continuă să-i spună clarificare de regulament.
Începe cu prinderile de picior. Exista cândva o întreagă familie de aruncări în care te aplecai, prindeai piciorul unui om și i-l prezentai planetei. Morote-gari. Kata-guruma, unde îndoi un adult în toată firea peste umeri ca pe un prosop de plajă. Dispărute. Interzise. Un judoka în 1984 putea intra și să te trântească pe cap. Un judoka acum care-ți atinge coapsa primește o penalizare și o privire severă, de parcă ar fi întins mâna după ceva ce nu era pe meniu.
Apoi au venit după tot restul. Nu ai voie să tergiversezi, dar nici nu ai voie să prinzi prea agresiv, dar nici nu ai voie să refuzi să prinzi, dar nici nu ai voie să prinzi și să nu ataci, iar fiecare dintre astea e un shido, penalizarea pentru crima de a nu distra arbitrii destul de repede. Așa că obții meciul modern: patru minute în care doi bărbați se plesnesc peste revere de parcă amândoi încearcă să îndrepte aceeași cravată strâmbă. Cea mai importantă abilitate din judoul de elită e acum să câștigi un război al degetelor mari pentru un pumn de bumbac. Pe undeva Jigoro Kano se rostogolește lent într-un ne-waza în mormânt, doar că arbitrul l-ar pune înapoi în picioare după douăsprezece secunde pentru progres insuficient.
Și jocul la sol a primit același tratament. Faci o aruncare, atingi salteaua, începi să lucrezi o imobilizare sau o strangulare, iar un om în trening urlă "matte" și vă resetează pe amândoi în picioare fiindcă partea de la sol e televiziune proastă. Au dat publicului un sport despre finalizarea bătăilor și apoi au interzis oricui să finalizeze vreuna. Iar kimonoul albastru, tot kimonoul albastru, există ca o cameră să poată deosebi cei doi oameni în pijama. Arta a fost reproiectată pentru carul de reportaj.
Aruncările pe care le-au păstrat sunt incredibile. Un uchi-mata curat sau un seoi-nage e cel mai aproape de care ajunge un corp uman de transformarea fizicii în artă, iar o centură neagră te poate pune jos atât de tare încât îți simt strămoșii. Asta e tragedia, judo nu și-a pierdut colții într-o luptă. Și i-a pilit singur, vot de comisie cu vot de comisie, ca transmisia să meargă conform programului.