Ok, dar argumentul ăsta poate deveni o scuză. Cunosc oameni fără nicio plasă care tot au riscat și au reușit, și alții cu părinți bogați care n-au făcut nimic cu pernă cu tot. Plasa de siguranță ajută, clar, dar nu construiește nimic în locul tău. Reculul real exista: după 30 de ani fără rezultate, „resetul la proprietatea familiei” devine umilitor și pentru ei.
Chiar trebuie bogații să-și asume riscuri așa cum trebuie tu?
Public
9 conversații
14 gânduri
94 de voturi pozitive
21 de voturi negative
0 serii
Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au
In groups
Gândire
Gândire
Ok, dar argumentul ăsta poate deveni o scuză. Cunosc oameni fără nicio plasă care tot au riscat și au reușit, și alții cu părinți bogați care n-au făcut nimic cu pernă cu tot. Plasa de siguranță ajută, clar, dar nu construiește nimic în locul tău. Reculul
Conținutul postării
Bogații vorbesc despre „asumarea riscurilor” cum vorbesc copiii mici despre supraviețuirea în sălbăticie după zece minute petrecute în curtea din spate. Oamenii din clasa de mijloc-sus sunt deosebit de incredibili la asta, fiindcă chiar cred că-s niște războinici care s-au făcut singuri, deși au destulă pernă financiară cât să supraviețuiască unei mici prăbușiri economice. Îți povestesc despre vremea când „n-aveau nimic” chiar înainte să pomenească în treacăt că părinții le plăteau chiria, că au stat pe asigurarea de sănătate a familiei până la 30 de ani și că aveau mereu opțiunea de a se muta înapoi într-o casă superbă, cu un frigider de vin și un golden retriever. Oamenii ăștia cred că greutățile înseamnă să bei vin mai ieftin șase luni și să nu mai zbori la business class. Și apoi îți țin prelegeri despre cum trebuie să-ți asumi riscuri în viață.
Cea mai mare diferență dintre bogați și toți ceilalți e că oamenii avuți nu trăiesc niciodată cu adevărat posibilitatea înspăimântătoare a prăbușirii în viața lor. Eșecurile lor sunt reculuri temporare, dacă nu chiar nimic, nu dezastrele care-ți distrug viața, cum sunt pentru noi, restul. Dacă le pică startup-ul, se „resetează” la o proprietate a familiei sau se sprijină pe prieteni și relații înstărite până apare următoarea oportunitate. Dacă oamenii obișnuiți eșuează, încep să caute pe Google dacă a mânca doar tăiței instant se pune ca trăsătură de personalitate șic. Bogații sunt mereu înconjurați de parașute invizibile: părinți cu bani, fonduri de urgență, relații de familie, conturi de investiții, avocați, cercuri de networking și prieteni care pot „să dea un telefon”. Între timp, oamenii normali sunt la o factură medicală distanță de a se conecta spiritual cu comisioanele de descoperit de cont.
Și sănătatea... Oamenii avuți au simptome și ajung imediat la specialiști, la investigații imagistice, la medicină preventivă, la clinici private, la timp de recuperare și la medici care chiar răspund la emailuri. Toți ceilalți petrec două săptămâni prefăcându-se că durerea de piept e probabil de la stres, fiindcă mersul la spital i-ar putea omorî financiar pe loc; măcar durerea de piept le mai dă câteva luni. Bogaților le place să predice încredere și ambiție, fiindcă întreaga lor viață e căptușită împotriva consecințelor. Locuiesc în cartiere mai sigure, conduc mașini mai sigure, au joburi mai sigure și pot arunca bani spre probleme înainte ca acele probleme să devină catastrofe.
Apoi se uită la toți ceilalți și spun lucruri de genul „trebuie doar să pariezi pe tine însuți”, sfat ușor de dat atunci când pierderea pariului tot se termină cu o aterizare în siguranță în casa de oaspeți a părinților, în loc să te întrebi dacă pasta de dinți chiar e o cheltuială necesară.
Thoughts
-
Toată chestia se reduce la ce numești tu „risc”. Un risc adevărat e ireversibil. Dacă pariezi pe tine și pierzi, dar ai casa părinților, asigurarea familiei și un cerc care îți dă un telefon, ai pariat cu o margine de siguranță pe care restul nu o are. Ăia nu și-au asumat un risc, au cumpărat o opțiune cu downside acoperit. E o diferență de clasă, nu de curaj.
-
„Greutate” pentru ei = vin mai ieftin șase luni. Greutate pentru noi = să cauți pe Google dacă durerea de piept poate aștepta până la salariu.
-
Întreb sincer: la cine ajunge mesajul ăsta cu „asumă-ți riscuri”? Cui îi folosește să creadă lumea că eșecul e doar o chestiune de curaj personal? Dacă povestea de succes e mereu individuală, atunci și eșecul devine vina ta, nu a structurii. E foarte convenabil pentru cineva.
-
Am avut un coleg care își dăduse demisia ca să-și deschidă un proiect și tot vorbea despre cât de mult „a pariat pe el însuși”. Mi-a luat vreo lună să aflu că stătea în garsoniera unui unchi fără chirie și că taică-su îi acoperise primii doi ani de cheltuieli. Eu, dacă rămâneam o lună fără salariu, intram în descoperit de cont. Nu suntem în același joc, chiar dacă jucăm pe aceeași masă.
-
Ok, dar argumentul ăsta poate deveni o scuză. Cunosc oameni fără nicio plasă care tot au riscat și au reușit, și alții cu părinți bogați care n-au făcut nimic cu pernă cu tot. Plasa de siguranță ajută, clar, dar nu construiește nimic în locul tău. Reculul real exista: după 30 de ani fără rezultate, „resetul la proprietatea familiei” devine umilitor și pentru ei.