Înțeleg de ce Biserica vorbește despre avort în termeni absoluți. Odată ce crezi că viața umană începe la concepție într-un mod hotărâtor din punct de vedere moral, concluzia pare evidentă. Dar ce mă frapează, citind deopotrivă Scriptura și realitatea biologiei umane, e cât de repede dă acea certitudine peste complicații pe care retorica nu știe să le cuprindă.
În Vechiul Testament, greutatea morală a unei situații cade în mod constant asupra vieții deja statornicite social și trupesc. Asta nu înseamnă că viața nenăscută e tratată ca un nimic. Înseamnă însă că, atunci când există un conflict între o viață deja statornicită și una potențială, textul nu se comportă așa cum presupun dezbaterile moderne că ar trebui. Exodul 21, de pildă, a fost îndelung citit de mulți interpreți evrei și creștini ca tratând vătămarea unei femei însărcinate drept o chestiune gravă în sine, fără ca fătul să fie pus pe aceeași treaptă morală cu viața pe deplin formată a mamei. Oricum ai judeca aceste interpretări, e greu de susținut că textul prezintă o ierarhie simplă în care viața fetală prevalează asupra tuturor celorlalte pretenții, fără rest.
Asta contează fiindcă argumentele morale creștine se poartă adesea ca și cum Scriptura ne-ar oferi o definiție a granițelor curată și modernă. Nu o face. Ne dă o lume morală în care responsabilitatea e reală, vătămarea e reală, iar viața umană deja statornicită poartă o greutate imediată ce nu poate fi redusă la un potențial abstract.
Apoi mai e și realitatea biologică pe care discuția modernă o trece adesea în tăcere cu vederea. O proporție însemnată dintre embrionii fecundați nu supraviețuiesc până la naștere, iar multe dintre aceste pierderi se petrec înainte ca sarcina să fie măcar detectată. Nu e un argument retoric. Face parte din felul în care funcționează de fapt reproducerea umană. Înseamnă că încadrarea morală a „unei vieți pe deplin realizate care începe la concepție” stă incomod alături de faptul că însăși natura tratează dezvoltarea timpurie ca fragilă, instabilă și adesea neviabilă. Dumnezeu ne-a creat, și a făcut-o cu această trăsătură.
Demnitatea umană
Apoi mai e și chestiunea demnității, pe care Biserica o așază pe bună dreptate în centrul viziunii sale morale. Fiecare ființă umană poartă demnitate. Această afirmație e una dintre cele mai profunde contribuții ale creștinismului. Dar demnitatea nu poate fi tratată ca un principiu cu sens unic, care rezolvă mereu conflictul în același fel. Trebuie să fie în stare să recunoască ciocnirile dintre bunuri reale.
Să luăm un caz care nu poate fi discutat cinstit fără a fi numit pe față: sarcina rezultată dintr-un viol. Instinctul Bisericii de a ocroti viața nenăscută e adesea prezentat ca și cum ar sta singur, neatins de împrejurările originii sale. Dar ceea ce e prezent în acea situație e și demnitatea unei femei care a fost deja violentată cu brutalitate, al cărei trup a fost deja folosit împotriva voinței ei și a cărei viață a fost deja reorganizată de crima altcuiva. Și, e oare copilul menit să crească într-un asemenea mediu? A întreba ce cere demnitatea acolo nu înseamnă a nega valoarea vieții nenăscute. Înseamnă a întreba dacă se poate vorbi cu responsabilitate despre demnitate fără a recunoaște că ea e cerută în mai multe direcții deodată.
Nu vorbesc aici despre sarcina în stadiu avansat sau despre cazuri-limită extreme menite să încețoșeze intuiția. Vorbesc despre sarcina timpurie, în care faptele biologice și morale sunt încă în formare și în care poverile asupra trupului și vieții femeii sunt reale, dar nu încă ireversibile în felul în care sunt în stadiile ulterioare.
Nu cred că etica creștină ne cere să tratăm asta ca pe o competiție cu sumă nulă, în care doar o viață poate conta. Dar cred că ne cere mai multă onestitate intelectuală decât vedem adesea în argumentele publice. E o diferență între a afirma demnitatea vieții nenăscute și a comprima orice situație într-o singură interdicție nediferențiată, care nu lasă loc pentru tragedie, conflict sau discernământ.
Ce mă tulbură nu e faptul că creștinii iau în serios viața nenăscută. E faptul că seriozitatea e adesea însoțită de un fel de simplificare morală pe care Scriptura însăși nu pare dornică să ne-o ofere. O tradiție morală care odinioară se lupta cu ambiguitatea e uneori redusă, în mâini moderne, la o claritate care pare mai degrabă administrativă decât teologică.
Și nu sunt convins că asta e fidel formei mai adânci a raționamentului moral creștin, care a trebuit întotdeauna să țină laolaltă pretenții care se concurează, fără a se preface că una dintre ele pur și simplu dispare fiindcă cealaltă există.