Unul dintre cele mai amuzante lucruri legate de cultura laică modernă e să vezi cum oamenii reinventează creștinismul bucată cu bucată, afișând tot timpul un aer de superioritate intelectuală.
Oamenii au abandonat spovedania și acum plătesc cuiva 240 de dolari plus taxe pe oră ca să-i asculte descriindu-și vinovăția într-o cameră cu lumină difuză. Au abandonat păcatul și l-au înlocuit cu „trauma neprocesată”. Au abandonat pocăința și au înlocuit-o cu „a-ți face treaba”. Au abandonat cercetarea conștiinței și au înlocuit-o cu aplicații de jurnal și clipuri pe TikTok despre teoria atașamentului. La un moment dat vrei să întrerupi întreaga cultură și să spui: catolicii au construit deja produsul ăsta acum secole.
O mare parte din cultura terapiei moderne funcționează aproape identic cu religia, doar că folosește un vocabular clinic pentru ca oamenii educați să se simtă mai puțin stânjeniți că participă. Îți mărturisești eșecurile unei figuri de autoritate. Primești îndrumare interpretativă. Faci un examen de conștiință ritualizat. Îți scotocești trecutul după originile suferinței tale. Pleci simțindu-te absolvit temporar.
Cea mai mare diferență e că spovedania tradițională măcar îți spune că, de multe ori, tu ești problema.
Da, oamenii își bat joc de „vinovăția catolică”, dar, drept să fie, chiar e mai sănătos să petreci ani plătind pe cineva ca să te liniștească spunându-ți că partenerul tău e toxic, șeful tău e abuziv, părinții te-au stricat, prietenii îți consumă energia și fiecare impuls egoist al tău e, de fapt, o nevoie emoțională neîmplinită?
Cultura terapiei o cotește de multe ori exact în direcția asta. Fiecare comportament urât vine împachetat într-o narațiune explicativă. Nu ești vanitos, slab, egoist, mincinos, leneș, arogant, desfrânat sau iresponsabil. Ai tipare de procesare nerezolvate, legate de neglijare emoțională și de structuri de traumă intergenerațională. Omul laic modern își poate descrie peisajul psihologic cu o precizie uluitoare, rămânând în același timp imobil din punct de vedere moral cincisprezece ani la rând.
E multă gimnastică mentală doar ca să eviți să spui: „m-am purtat urât”.
Iar limbajul se tot extinde pentru că cultura profesională laică nu mai are un vocabular moral stabil. Nimeni nu vrea să spună viciu, mândrie, invidie, lașitate, egoism sau eșec moral, pentru că aceste cuvinte usturã. Mai important, ele implică responsabilitate. Așa că totul e tradus într-o formulare terapeutică suficient de blândă cât să supraviețuiască unui seminar de HR.
Un bărbat nu e slab și iresponsabil. E indisponibil emoțional.
O femeie nu e dominatoare. Are probleme de reglare a limitelor.
Nimeni nu mai e arogant. Compensează exagerat din cauza nesiguranței.
Nimeni nu bârfește. Procesează.
...
Partea cea mai amuzantă e cât de evident religioasă rămâne structura. Se pare că oamenii nu pot supraviețui fără spovedanie, dezlegare și interpretare morală, așa că, cultura laică a reconstruit totul de la zero. Tot ne mărturisim. Tot căutăm figuri de autoritate. Tot vrem să fim liniștiți că putem fi mântuiți și înțeleși. Doar că am înlocuit preoții cu terapeuții și vitraliile cu mobilier de birou scandinav.
Și, spre deosebire de creștinism, cultura terapiei de multe ori nu are niciun capăt dincolo de autoanaliza fără sfârșit. Creștinismul spune: pocăiește-te, primește iertarea și schimbă-ți viața. Cultura terapiei poate deveni ușor un model de abonament infinit, în care scopul nu e transformarea, ci procesarea perpetuă.
Ca să fim drepți, terapia chiar poate ajuta oamenii. Trauma e reală. Boala mintală e reală. Înțelegerea psihologică contează. Dar cultura laică tratează tot mai mult terapia nu ca pe un instrument, ci ca pe autoritatea morală finală care interpretează viața omului.
Creștinismul pornește de la o premisă mai dură: da, ești rănit. Dar ești și păcătos. O parte din suferință ți-a fost provocată. O parte ai provocat-o tu. Sună aspru până când îți dai seama că e și eliberator. Dacă defectele tale sunt parțial responsabilitatea ta, atunci chiar le poți schimba.
Cultura terapiei moderne reușește greu să spună asta, pentru că reasigurarea ține clientul confortabil. Pocăința, nu. Probabil de asta societatea laică a recreat spovedania, dar a scos pocăința din afacerea terapiei.